DESPRE FRUMUSETE SI DUMNEZEIRE

“Cel care e liber poate fi nebun, stupid, respingator, mizerabil, tocmai pentru ca e liber, dar nu-i niciodata ridicol. Are dimensiune ca fiinta.” Philip Roth

Despre frumusete si dumnezeire….destul de greu de vorbit despre, desi clar au multe in comun, cel putin in mintea celor care cred in amindoua.

De-a lungul vremurilor am incercat sa legam frumusetea de notiunea de divin, din simplul motiv ca ne-a fost greu sa explicam sentimentul care ne cuprinde in fata frumosului sau poate ca ne-a fost rusine sa recunoastem ca frumosul trezeste in noi sentimente si simtiri nu tocmai curate.

Centrii nervosi ai admiratiei si ai sexualitatii se afla undeva foarte aproape unul de celelalt, intre sinapsele aglomerate ale creierului nostru, de aceea ne este mult mai simplu sa explicam excitarea care ne cuprinde la aparitia frumosului in preajma noastra, printr-o prisma divina, care curata senzatia de dorinta ascunsa si vinovata.

Hm, vinovata? Poate, intr-o lume dominata de dogme si de intelesuri false pe care le-am mostenit asa, pur si simplu, o lume pe care nu ne mai obosim sa ne-o explicam, pe care ne multumim sa o luam ca atare.
Lumea noastra a devenit un fel de guma de mestecat deja rumegata indelung, ce nu mai are prea multa savoare si gust, de aceea ne simtim uneori falcile incleiate, fara sa intelegem de ce.

Frumusetea?… Este pretutindeni in jurul nostru, totul este dureros de frumos in clipa in care reusesti sa scuipi guma insipida pe care o mesteci absent…si deoadata….ca in fata unui miracol realizezi ce frumos este totul.
Ramine un singur pericol: sa nu o iei razna caci prea multa frumusete oboseste creierele noastre imbicsite de colbul zilelor monotone si de revelatiile divine cotidiene, poti rezista numai in masura in care esti constient ca, exact in clipa aceasta, te afli in rai.

Poate ca nu este chiar asa cum ti-ai imaginat, dar crede-ma, ceea ce stiai nu este decit un sentiment indus de clipa mortii a milioane de oameni inaintea ta, nu este nimic dincolo.
Frumusetea este doar cea de aici perceputa de simturile noastre bizare.

Ma gindesc uneori la zilele in care spiritul era liber, inainte ca acesta sa fie ingradit de falsa pudoare si conformism, inainte a aparea crestinismul si de a transforma paginul (vazut aici ca un om cu adevarat liber) intr-un om slab si nevolnic stapinit atit de usor prin puterea gindului.
De ce? Simplu, pentru ca oamenii liberi sunt puternici si trebuie stapiniti.
Si cum altfel o poti face decit inoculindu-le teama, transformindu-i in fiinte tematoare si sovaitoare in fata puterilor inexplicabile si a unui parcurs implacabil al vietii.

Sunt satul sa mai cred in notiuni abstracte, explicate balmajit de oameni slabi, ma supun frumsetii cu adevarat divine a credintei in mine… Eu, Dumnezeul meu…asa cum fiecare, constient sau nu, isi este, lui insusi, Dumnezeu…

“Ceva, cineva, un spirit ne urmarea pe toti pe toti prin desertul vietii si trebuia sa ne ajunga inainte ca noi sa atingem paradisul. Fireste, daca ma gindesc acum, stiu ca e moartea: moartea ne va ajunge din urma inainte ca noi sa ajungem in paradis. Singurul lucru dupa care tinjim toata viata, care ne face sa suspinam, sa gemem si sa suportam dezgustul de toate felurile este aducerea aminte a unei supreme fericiri pierdute, care probabil ca am simtit-o in pintecele mamei si care nu se va mai repeta (desi detestam acest gind) decit doar la moarte.” Kerouac… cuvinte legate de fericirea primordiala.

Cuvinte legate de fericirea pe care nu stim daca am trait-o vreodata dar pe care o simtim prezenta undeva, ascunsa in noi, din nefericire se pare, imposibil de atins. Oare nu este destul adevar in asta?
Kerouac a fost un om trist, in spatele tumultului si a iubirii de drumuri fara final, poate si in mine se ascunde tristete…de ce?…nu stiu…nu am nici un motiv…