Un nou inceput
Intotdeauna e un nou inceput. In noi, in viata noastra, in viata celor din jur. Intotdeauna vine primavara. Uneori trista si melancolica, alteori friguroasa si zgribulita, alteori majestuoasa si plina de misticul renasterii. Crizele nu au durat o vesnicie. Invatam din trecut, intelegem privind anii ce au trecut, istoria se repeta si asta face parte din viata noastra. Am suferit, am fost cuprinsi de tristete, uneori am ajuns la disperare, alteori am fost dezarmati si ne-am simtit infranti. Dar au trecut clipele acelea. Omenirea a trecut prin razboaie, prin molime si crize, dar intr-un fel sau altul a renascut. Din propria cenusa. Pasarea Phoenix nu e decat un simbol al sperantei celor ce au trait suferinta. Un simbol al implinirii celor care au reusit sa treaca peste suferinta. A celor care au experimentat, au trait clipe de cumpana. A celor ce au inteles nevoia de iubire si linistea data de dragoste.
Ia-ti o clipa de liniste si incearca sa iti aduci aminte. Au fost clipe in care nu mai aveai nici o speranta. Toti le-am avut. Dar au trecut. Au trecut si pentru mine si pentru cei din jur si au trecut si pentru tine, sunt convins. Nu cred ca e nevoie sa o repet, dar niciodata nu e suficient sa iti spui: viata e frumoasa. Oricat ar parea de inutil si insuficent sa repeti asta, eu ma incapatanez sa cred ca viata e frumoasa, macar pentru ca e singura certitudine pe care o putem modela noi insine. Viata e frumoasa daca vrem noi sa fie asa. Intotdeauna au fost cumpene, intotdeauna au fost indoieli. Dar daca credem in noi macar un pic, putem trece peste asta. Pana la urma o viata avem si ar fi pacat sa nu incercam sa obtinem totul de la ea. Dupa asta nu stim ce ne asteapta. Traim acum, macar de asta suntem siguri. Totul are un sfarsit, intamplari frumoase, bucurii, iubiri, minuni de o clipa. Si nu trebuie sa le uitam, indiferent cat de greu ne e in clipa asta. Pentru ca nu sunt decat dovada ca intotdeauna exista un nou inceput. Si ca viata e frumoasa, nu?
Ganduri la fereastra
Abis de zori
Atins printre nori,
Cuminte de roua
Peste iarba ce ploua,
Verdele pal
De matase la mal
Cu ape senine
Cind esti linga mine,
Jeratecul stins
Si becul aprins,
Fum de tigara
In sala din gara,
Stiloul deschis
Caietul inchis,
Cuvinte pereche
Prinse-n ureche,
Inchid editia
Cu tine Letitia.
Despre nemiscare in fotografie
Imi place sa fotografiez statui. Imi place sa fotografiez lucari de arta, dar in mod special imi place sa fotografiez statui. Te vei intreba de ce oare imi place tocmai asta. Fotografia este prin excelenta o arta statica. E o secunda surprinsa in fluenta nemiscarii. O clipa inghetata. Statuia este nemiscarea vie, este o clipa surprinsa in inghetarea permanenta, este o fotografie tridimensionala si independenta de scurgerea timpului. Combinand cele doua nemiscari, ale sculpturii si ale fotografiei, am impresia ca pot sugera miscarea. Eu asta simt, nu stiu ce simti tu.
Privitorul isi poate imagina, macar pentru o clipa ca este fotografia unui volum in miscare, un corp cald ce vibreaza si traieste. Fotografia unei statui este reprezentarea unui “act nemiscat”, cum bine definea antropologul Nadia Seremetakis intr-o lucrare dedicata simturilor in modernitate. Expresivitatea nemiscarii este data de unghiul de fuga al imaginii, de punctul in care privitorul se plaseaza, toate acompaniate de puterea fiecaruia de a isi imaginea urmarea unei scene pe care a vazut-o doar pentru o fractiune de secunda. Priveste fotografia pentru o clipa, inchide ochii si incearca sa iti imaginezi miscarea urmatoare. Daca ai reusit sa vizualizezi urmatoarea miscare totul curge de la sine. Totul devine viu si plauzibil. Fotografia unei statui e doar impietrirea unui corp viu redat miscarii de o fotograma.
Andre LEPECKI, un alt antropolog, sustine ca: “nemiscarea nu face altceva decit sa initieze subiectul intr-o relatie diferita cu temporalitatea. Nemiscarea actioneaza la nivelul dorintei subiectului de a inversa o anumita relatie cu timpul si cu anumite ritmuri corporale. Adica, a te implica in nemiscare inseamna a te implica in experiente diferite de percepere a propriei prezente in cimpul fortei istoriei.”
Uneori, privind fotografii diferite ma intreb cine e mai viu, omul sau statuia, unde e adevarul miscarii si realul nemiscarii? Cat de vii suntem fiecare dintre noi, cat de mult lasam sa transpara dincolo de noi din noi?
Fotografiile sunt ale lucrarilor sculptorului mexican Jorge Marin
O dimineata proaspata
M-am trezit cu o rasuflare racoroasa si cu un gust proaspat. Am deschis frigiderul si am scos o sticla de vin rose, vroiam sa ii simt gustul reavan de struguri striviti cu dragoste, sa ii simt aroma seducatoare invaluindu-mi simturile, asa proaspata ca o dimineata de primavara, chiar daca afara e o vara indiana. Am ridicat paharul de cristal, fin si delicat, in lumina soarelui si am lasat razele subtiri sa strabata sfera de lichid rubiniu. Imediat reflexe viorii au prins a-mi dansa pe obraz, migiiere delicata si simtita doar de ginduri, nu de simturi…
Am mirosit usor marginea paharului, inspirand delicat, nevrind sa tulbur buchetul cu miresme de podgorie pierduta departe pe dealuri, amintire de toamna nestiuta de nimeni, pastratoare a atingerilor culegatoarelor ce sopteau un cintec barbar smulgind rodul din vie. Am atins cu buzele suprafata un pic curbata de tensiuni necunoscute a lichidului cu miros de lemn si fructe alese, mi-am lins buzele incercind sa ghicesc din picatura ce mi se prelingea catre coltul gurii, senzatia pe care a avut-o cel ce a gustat primul vreodata din minunea licorii inchinata uneui zeu boem, delicat si totusi aspru, simteam gustul unui sarut furat si totusi nevinovat, rotund si plin, senzatie de coplesitoare placere si uitare de sine in clipa atingerii fructului oprit…
Cu lanturi de argint, balanta…
Suferinta, alinare, gindire, alienare, acolo intr-un colt e sprijinit sufletul meu… am impresia ca traiesc intr-o balanta care este intr-un echilibru precar, talgere de argint rece, lanturi fine dar dureroase. Dezechilibrat si in voia sortii cad greutati pe umerii balantei mele, simt tangajul nascut din incongruenta celor doua talere, de argint, alb, rece si nesimtitor, departe de puritatea gindurilor sublime, atit de aproape de jegul intolerant al zilelor noastre. Ce va fi miine, ce va fi acum aproape, ce va fi daca nu va mai fi… Lumea se sfarseste odata cu noi.
Melancolie banala de toamna
Risipit imi este gindul pe aleea toamnei mele,
Doar trei frunze zac bolnave, prinse-n gardul de nuiele
Bate vintul in lungi soapte deslusite printre ginduri,
Si in carte mi se zbate, ochiul printre rinduri…
Pica apa indelung, rascolind parca, padurea,
Monoton asterne, lacrimi peste toata lumea.
Singur corbul se invirte, fara tinta asa, pe cer
Asteptind cu nerabdare, iarasi zilele cu ger.
Chem tot timpul alte ape, sa ma spele-nvolburate
Murdarit sunt de atingeri,pingarit de-a lumii soapte,
Unde-s zilele ce-asteapta, linistite rindul lor,
Pina-n clipa aceea-n care, toate sufletele mor….
Iarasi lumea e cuprinsa de un simtamint ciudat,
Parc-ar fi melancolie, peste tot s-a-mprastiat.
Vine toamna, sterge totul, nelasind in urma ei
Decit frunzele uscate, vise vestede pe-alei.
Stiu ca a venit toamna
Toamna, pe aleiile unui parc uitat, cu soarele strecurandu-se printre frunzele roscat-galbui ce filtreaza lumina dindu-i o aura magica, ici colo, in linistea diminetii. Toamna cu sunete melodioase de pasarele ascunse infrigurate prin scorburi, aerul este tulburat de fumul ce indeplineste ritualul trecerii in nefiinta a frunzelor sfirsite. In departare, ca o parere, se aude rumoarea marelui oras, agitat si nepasator dar aici este liniste si departare de rutina cotidiana, de rautati si mirlanii.
Privesc, stand pe o banca sub stejarii imbatriniti de trecere implacabila a timpului, ghindele proaspat cazute, marturie a generatiilor ce vor sa vina. Cata perfectiune ascunde natura! Desi daca stau sa ma gindesc, nu este ascunsa deloc. Trebuie doar sa ai rabdare sa contempli, sa urmaresti amanuntele ce se zaresc la tot pasul. Panza delicata a unui paianjen, zborul grabit al unei pasarele infrigurate, scoarta copacilor si planarea deloc grabita a frunzelor pe ultimul lor drum… ce frumos este sa visezi, sa fi linistit…
Sa cumperi o femeie
A cumpara o femeie… ce ciudat suna… O femeie a ta, cu care poti face ce vrei, care iti indeplineste toate dorintele, neconditionat, e a ta, ai platit-o. Exista placere in a cumpara un om? Exista placere in a te vinde? Sau totul este din obligatie, mai mult sau mai putin, unul obligat sa faca asta pentru a trai iar celalalt pentru a-si trai viata?
Ce rost mai au bărbaţii, dacă femeile pot?
V-am intrigat cu acest titlu? Permiteţi-mi să vă explic. Oricare ar fi orientarea lor sexuală la un moment dat, oamenii au fost împărţiţi în două: femei şi bărbaţi. Chiar şi homosexualii, anatomic vorbind, sunt tot bărbaţi şi femei. Nu vreau să creez o confruntare sentimentalo-religioasă, dar indiferent că a fost Creator, forţă mistică, întâmplare, natură, extratereştri sau cine s-o mai fi amestecat în ciorba primordială, cineva sau ceva a decis astfel cu majoritatea vieţuitoarelor, mai puţin cu câteva unisexuate, care se reproduc singure şi-au scăpat de-o grijă. Şi specia noastră a dus-o liniştită şi foarte mulţumită cu împărţeala asta a sexelor, aşa cum sunt liniştiţi bursucii, maimuţele, porumbeii, pinguinii, balenele sau şoriceii. Rânduiala era clară: femeile făceau copii şi aveau grija casei cât bărbaţii erau ocupaţi să hotărască soarta omenirii (inclusiv a femeilor, se înţelege). Şi atât am fost de importanţi milenii de-a rândul, că nici nu ne-a trecut prin minte că vreodată ele s-ar putea descurca şi fără noi.
Până când, prin secolul al XVIII-lea, a început să adie un vânt de schimbare. A fost, zic eu, clipa în care femeile au realizat că reprezintă cel puţin jumătate din procentul populaţiei şi s-au trezit la realitate. Au apărut primele mişcări de sorginte feministă, voci timide la început, care susţineau că femeia ar trebui totuşi să ia parte la deciziile care o privesc şi pe ea. A venit apoi timpul sufragetelor, mai vocale şi tot mai îndrăzneţe. S-au creat ligi şi alte organizaţii care militau pentru egalitatea socială a femeilor cu bărbaţii, ca apoi să lupte şi pentru drepturi politice. Dacă până şi Engels,( comunistul acela bărbos care seamănă cu mine), a susţinut în Originea familiei dezrobirea femeii… Şi s-a dezrobit!
Uite-aşa, sexul slab a devenit sexul frumos şi a pătruns în sfere ale societăţii până atunci inaccesibile. Participarea la viaţa cetăţii nu mai era un drept, ci o obligaţie. Avem acum femei comandant, pilot de aeronavă, de curse, cosmonaut, şef de partid, de guvern sau chiar de stat, preşedinte şi CEO de multinaţionale, filosof, preot… observaţi că meseriilor astea nici nu au forma pentru feminin? Veniturile s-au egalizat şi ele, ba uneori bărbaţii îşi iau concediu de paternitate fiindcă salariile soţiilor sunt mai mari. Şi iată pe scurt, cum, în numai 200 de ani, diferenţele sociale dintre sexe au devenit istorie, ba mai mult, uneori, vorba lui Orwell, femeile sunt mai egale decât bărbaţii.
Un alt semn de alarmă pentru bărbaţi vine şi din faptul că ar putea fi înlocuiţi şi în pat. Tot de femei. Din toate femeile pe care le-am cunoscut eu, peste 90% avuseseră sau erau interesate de un contact fizic cu o altă femeie (şi au fost mult peste 100, deci pot vorbi în procente). O femeie este mult mai interesată şi dispusă la o relaţie cu o altă femeie decât cu un bărbat. Culmea e că pe noi asta ne excită, dar pe ele ideea sexului între doi bărbaţi nu le atrage deloc. Despre ce egalitate mai vorbim? Sexual, noi suntem, în mare măsură, dependenţi de femei, pe când ele sunt mai puţin dependente de noi decât ne place nouă să credem. Deci iată-ne ajunşi la etapa în care femeile sunt independente şi stabile finaciar, dar, într-o oarecare măsură, şi sexual.
Şi asta nu e tot. O femeie poate da naştere unui copil folosind ingineria genetică fără a avea nevoie de un bărbat. Un fir de păr şi… ok, ştiu, încă nu e posibil, dar se va întâmpla curând şi se va duce naibii şi mitul că fără sămânţa noastră nu pot naşte. Deci femeile pot. Pot face tot ceea ce fac bărbaţii şi ceva în plus. Să recapitulăm: femeile îşi pot câştiga existenţa singure, pot şi sunt dispuse să facă dragoste între ele şi pot da naştere unui copil fără ajutorul unui bărbat.De aici şi întrebarea din titlu Ce rost mai au bărbaţii?
Pentru că, domnilor, chiar avem o problemă: care e rostul bărbatului începând de mâine? Şi acesta este sau ar trebui să fie punctul de pornire al unei schimbări radicale bazate pe o nouă filozofie de viaţă. Debutul unei alte etape din istoria omenirii, în care bărbaţii să se întreacă pe ei înşişi, să fie mai fermecători, mai curtenitori, să lupte inteligent ca să intre în graţiile unei femei. Să-i arate că e măcar plăcut, dacă nu şi util, pentru o femeie să aibă un bărbat alături. Pentru că a avea un bărbat alături se va dovedi din ce în ce mai relativ şi mai la discreţia femeilor. Bărbatul, domnilor, a devenit un obiect. Sper să ştim să facem din el un obiect dezirabil, altfel…
Acest articol a fost publicat pentru prima data, saptamana trecuta, pe Catchy.ro
