Partizan cu Artan care e dusman
Ieri m-am intalnit din nou cu baietii de la Partizan pentru un shoting frugal. Adica scurt si la obiect. Incercand sa facem ca totul sa fie Per-fect! Si cu o umbra de mister. Pentru ca oile placide privesc nutretul… Cu multa pofta. Si becul trebuie sa stea aprins. De ce? Pentru ca noi il iubim. Si iubim Partizan. Nu se poate altfel. Chiar daca Artan e dusman. Si vrea Mercedes. De fapt toti vrem Mercedes. Si eu vreau Mercedes. De ce? Pentru ca fata mea este model. Dar ei nu ii iau Mercedes, pentru ca ar fi banal.
Ii iubesc pe baieti. Pe unii din ei din 84. Sunt misto. Adrian zis si Artan e un baiat tare bun. Si Razvan e de treaba. Chiar daca sta in Suedia. Sunt cu suflet mare. De treaba. Baieti buni. Si astia noi sunt buni. Din Sibiu. Acolo se face un salam bun. Si un festival de teatru. SI unul de jazz. Salam si jazz, cum ar veni. Dar sa revenim la Partizan. Sunt tari. Cei mai tari. Sunt mari. Artan e Everestul rock-ului romanesc. Se stie. Pe fiul meu il cheama Luca. Pentru ca a avut 14 ani. SI ii place de golani. Si mie Partizan. Si lumina disco. Misto.
LATER EDIT! De aici puteti descarca “Drumul spre lumina”
Concert Shooting PARTIZAN
Imi sunt prieteni, imi sunt tare dragi si am avut ocazia sa fac cateva fotografii la ultimul concert de saptamana trecuta a trupei Partizan ce a avut loc in Club Control. Pe Artan il stiu din 84, de la concertele din Infratirea intre Popoare (infratirea intre picioare, cum ii spuneam noi pe atunci) organizate de Stelian Tanase, activist cu muzica tanara pe vremea aia (pe care publicul il striga in cor: Tanase patru clase, si el se revolta ca e ziarist si ca a facut facultate, deh, ale copilariei valuri). Mi-e drag pentru ca e un suflet bun si un copil mare. Asa a fost dintotdeauna si asa a ramas. De dragul muzicii lor (si implicit Timpuri Noi) pe fiul meu il cheama Luca si cand ii spun ca ma intalnesc cu Adrian imi spune: Aha, te-ai vazut cu unchiu’…
Pe Suedezu il stiu mai de curand, doar de vreo 7-8 ani, de cand au infiintat prima oara trupa Partizan, de a carei imagine m-am ocupat in vremea aia si asa am avut ocazi sa il intalnesc. Artan il iubeste si recomandarea asta a fost suficienta. Acum il iubesc si eu… Sunt oameni misto, cum imi plac mie, si merita respect si iubire. Priviti si incercati sa ii si ascultati.
Lucian Ban & TUBA Project la Lisabona
Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, la invitatia lui Gil Mihaiu (directorul Institutului Cultural din Lisabona) cu Lucian Ban, un mare artist, un om de o calitate si delicatete ireprosabile. L-am cunoscut la Cluj si am fost fericit sa il ascult si aici, in Portugalia, ba mai mult, sa il am ca invitat la deschiderea expozitei mele de sambata. Lucian a concertat pe scena salii de concerte a Muzeului Oriente, intr-o formulta americana, reunita sub titulatura: TUBA Project.
Formaţia a fost fondată la New York, în urmă cu un deceniu, de către pianistul Lucian Ban şi saxofonistul Alex Harding, avându-l ca „star” pe tubistul Bob Stewart. Lucian este primul jazzman român afirmat pe scena atat de importanta a New-York-ului. Din activitatea lui, merită reţinute colaborările cu muzicieni notori, precum Barry Altschul, Sam Newsome, Mat Maneri, Mark Feldman, Tony Malaby, Ralph Alessi, Abraham Burton, Nasheet Waits, Jorge Sylvester, John Hébert, Brad Jones, Badal Roy ş.a. Pianistul, compozitorul şi aranjorul născut şi format în România şi-a manifestat creativitatea atât în cadrul formaţiilor sale newyorkeze – “Tuba Project”, “Elevation”, “Asymmetry” -, cât şi prin ambiţioase lucrări de anvergură, concepute ca sinteze între ethos-ul muzical românesc şi spiritul universalist al jazzului: “The Romanian-American Jazz Suite” şi “Enescu Re-Imagined”.
Iata ce spune Gil Mihaiu, intr-un articol recent ( Cotidianul) despre acest proiect jazzistic:
“Tuba Project” propune o muzică exuberantă, vitală, policromă, ferm ancorată în solul tradiţiilor jazzistice afro-americane, într-o originală mixtură cu inserţii provenite din spaţiul latinităţii orientale. Din punct de vedere stilistic, se poate vorbi despre o expresie rafinată a eclectismului postmodern, reunind elemente de avant bop, blues, groove, surprinzătoare întorsături de frază din estetica lui Thelonious Monk, dar şi asimetriile ritmice şi prospeţimea percepţiei acustice de sorginte carpato-danubiană. Rezultă un spectacol de ferventă comuniune între muzicieni şi spectatori, o autentică celebrare a virtuţilor jazzului. Pe lângă virtuozitatea lor individuală, componenţii cvintetului excelează şi în materie de interacţiune în cadrul procesului de improvizaţie pe viu. Nu e de mirare, având în vedere briantul credit artistic de care dispun: Bob Stewart este “reformatorul tubei”, care a reuşit să aducă greoiul instrument în prim-planul actualităţii jazzistice, conferindu-i supleţe şi relevându-i expresivitatea. Lista colaborărilor sale are aspectul unui Hall of Fame: Charles Mingus, Gil Evans, Carla Bley, David Murray, Taj Mahal, Dizzy Gillespie, McCoy Tyner, Arthur Blythe, Freddie Hubbard, Don Cherry, Nicholas Payton, Wynton Marsalis, Charlie Haden, Lester Bowie…
La rându-i, Alex Harding străluceşte prin alte două instrumente din zona registrului grav – saxofonul bariton şi clarinetul-bas. Nici colaborările sale nu sunt mai prejos (doar că marcate de cele vreo două decenii diferenţă de vârstă faţă de Stewart): Yusef Lateef, Julius Hemphill, Muhal Richard Abrams, Craig Harris, Lester Bowie, Frank Lacy, Hamiet Bluiett, Oliver Lake, Greg Osby, David Murray Big Band, Sun Ra Arkestra, B.B. King…
Formaţia e întregită prin contribuţiile, la fel de însufleţitoare, ale lui Bruce Williams / sax alto (cu stagii în faimoasele “World Saxophone Quartet”, “Count Basie Orchestra”, “Roy Hargrove Group” sau “Lincoln Center Jazz Orchestra”) şi Derrek Phillips / baterie (maestru al percuţiei, acompaniator al cântăreţei Norah Jones, apropiat al saxofoniştilor Joshua Redman şi Sam Newsome etc.).
Si noaptea e buna…
E vara, e o vreme superba, la mine in cartier cel putin, e Brazilia, e nostalgia tuturor zilelor frumoase ce au trecut si e Seu Jorge…
Slabiciunea in fata tentatiei
Schopenhauer spunea “pentru femei totul este la mijloc pentru cucerirea barbatului. Restul, cochetarie si maimutareala.”, Anais Nin spunea ca “orice femeie isi doreste uneori sa se simta tarfa si sa fie tratata ca atare”. Mda, nu sunt de acord cu intregul pasaj, nu sunt nici misogin nici idiot, dar avind in vedere ca sunt constient de “animalul” din noi, de dorintele care se nasc intotdeauna si carora rareori reusim sa le facem fata, trebuie sa fiu de acord cu faptul ca, femeile, prin constructia lor (nu fizica caci asta este implicit) ci psihica, sunt construite pentru a atrage, pentru a seduce. Nu cred ca sunt multe cele care nu adora sa flirteze la birou, sa zimbeasca unui tip pe strada care o dezbraca din priviri.
Un altul, de data asta Otto Weiniger spunea ca “femeia eroticii este o creatie artificiala a barbatului, departata de femeia concreta a realitatii. Intr-un fel este o falsificare nascuta din lasitate, din setea de perfectiune si mintuire”. Probabil adevarat, dar cine nu este insetat de perfectiune, cine nu si-a dovedit macar o data lasitatea in fata adevarului. In plus, sunt convins ca si reciproca este valabila… si barbatii pot fi o imagine erotica in gindurile ascunse ale femeilor….
Suntem, in general, construiti pentru nestatornicie, pentru aventura si neajutorati in fata tentatiei. Am inselat si sunt sigur ca toti au facut-o, intr-un fel sau in altul. Stiam ca vom suferi mai apoi, dar nu am rezistat tentatiei clipelor interzise de placere si uitare. Ne-am pierdut in slabiciunea noastra. Am uitat pentru o clipa ca suntem inconjurati de constringeri si conceptii false, ba chiar de preconceptii. Poate ne-am simtit liberi. Poate dimpotriva, sclavii unei dorinte. Pana la urma suntem atit de sablonardzi si limitati incit este greu sa deslusim esenta, adevarul, realitatea in fiecare dintre noi. Unde se termina binele si unde incepe raul? Cine poate judeca asta? Cine arunca primul piatra?
Iremediabil locuit
Desfa-ti coapsele larg si respira,
Gandul meu usor se desira,
Trage in piept aer din mine,
Sunt iremediabil locuit doar de tine.
Dincolo de trupul tau e nimicul,
Privesc intr-acolo ridicul,
Zambetul tau de foame imi tine,
Sunt iremediabil locuit doar de tine
Tacerea-i uneori doar iubire
Privesc gura ta cu uimire,
Sanii tai sunt idée in sine,
Sunt iremediabil locuit doar de tine
Sunete minunate cu Enesco Quartet
Patrund in vechea catredala, Igreja da Madre de Deus, ce face parte din complexul muzeal “Museu Nacional do Azulejo” si din departare rasare sunetul. Vine de undeva dar nu pot deslusi originea…invaluitor si misterios, inflexiuni rostogolite de coarda bine intinsa, si viola ce rosteste fraze aparent fara sens. Se invirte totul intr-o spirala fara inceput si sfirsit precum frunzele pe trotoarul din fata casei. Se ridica, dau ocoluri, rotunde volute urmate de bruste coboriri de ton, doar violoncelul ingina ritmic, abia auzit, o tinguire prelunga. Nesfirsita insiruire de arpegii pierdute in armonie, punct si contrapunt, estetica sonoritatilor nascute demult dar traitoare vesnic…
Este Enesco Quartet, pregatindu-se pentru concertul din aceasta seara. Cei patru membrii, Constantin BOGDANAS – vioara, Florin SZIGETI – vioara, Vladimir MENDELSSOHN – viola, Dorel FODOREANU – violoncel canta impreuna de peste 30 de ani, inca dinainte de a decide, in 1979, sa nu se mai intoarca in Romania regimului comunist. Peste 30 de ani in care au cantat in toate marile Sali de concerte ale lumii, in care repertoriul quartetului a inregistrat un numar impresionant de opusuri si care au adus o recunoastere internationala binemeritata.
Peste 18 discuri stau marturie aprecierii de care se bucura artistii romani, dealtfel colaborarile cu artisti de marca nu lasa loc nici unei discutii: Sergiu Cleibidache, Sandor Vegh, Mstislav Rostropovitch, Jean-Pierre Rampal, Olivier Charlier, Louis Claret, Liat Cohen, Haruko Ueda si multi altii.
Ca o mica picanterie, cei patru membrii ai grupului au marea onoare de a fi invitati in mod regulat sa cante la quartetul celebru de instrumente Stradivarius, unic in lume si proprietate a Coroanei Spaniole.
Din program au facut parte lucrari de Haydnn Schubert si ca element national si surprinzator, Rapsodia no.1 de Enescu adaptata in mod magistral pentru quartet de coarde chiar de catre violistul Vladimir Mendelssohn.
Despre muzica ascultata nu cred ca are rost sa imi dau eu cu parerea aici, cred ca e mult mai bine sa va las sa ascultati un fragment din Rapsodie, sunt sigur ca veti fi cuceriti imediat. E minunat.
Cuvinte de-ale lui Cohen
“…ce altceva…conversatia?… sunt de meserie, nu am incredere in vorbe… Prietenia?… o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu este bazata pe sex, e ori ipocrizie, ori masochism…” Leonard Cohen.
Unora le place jazzul…
Inainte de a citi randurile de mai jos, cred ca nu ar fi rau sa dai play melodiei de mai jos… asa….acum, lectura placuta!
Hm, ce tinguitor rasuna saxofonul in noapte, pe deasupra acoperisurilor,parca pierdut undeva printre blocurile anoste, ce imperechere ciudata de visare melancolica si joc de cuburi haotic raspindite, ca o rana deschisa printre putinii copaci ramasi neatinsi de trecerea timpului si vitregia vremurilor… iar pianul, ei bine pianul, puteam sa jur ca isi picura notele undeva in spatele meu, le simteam atingindu-mi ceafa si apoi, transformindu-se intr-un suvoi subtire si racoritor, imi dadea fiori alunecind pe sira spinarii…
Ce senzatie, ma cuprinde cu fiori, chiar si acum, cind doar imi aduc aminte… norocul meu era mingierea calda a contrabasului ce parca ma imbratisa, imi inconjura umerii protector si ii simteam vibratia adinc, pina in virful degetelor desfacute, parca pentru a apuca aerul…iar totul era completat de alunecarea lenesa, asa, inceata si fara graba, a unor pensule micute pe alamuri bine lustruite… totul era lent si usor balansat, intr-un ritm de swing ademenitor, plin de promisiuni si intelesuri ce nu imi mai vin acum in minte, dar atunci mi se parea totul atit de simplu si normal, de la sine inteles…
Auzeam cuvinte ce nu erau rostite, poate nici macar gindite, ci venite de undeva de dincolo de mine, de dincolo de constientul cotidian, in care traim ca niste fraze aruncate in banal. Iar cuvintele imi rasunau in urechi dar nu incercam sa le inteleg, cu toate astea le simteam adinc in mine, incarcate si profunde. Acum este suficient sa inchid ochii, sa imi las miinile usor de-a lungul corpului, sa dau capul pe spate si imi pot aduce aminte totul… atit de clar, atit de adevarat, incit nici nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca mai sunt acum sau atunci…
Mda, pina la urma totusi, amintirea nu este pina la urma ceva obiectiv… totul depinde de interpretari de moment… in plus, ce banale sunt cuvintele atunci cind incerci sa vorbesti despre muzica! Cum sa poti explica torentul de sunete ce iti disloca bucati mari de suflet si le ia cu el, la vale, intr-o cadere din ce in ce mai accentuata undeva, in necunoscut? Nu sunt cuvinte destul de puternice sa descrie macar o nota insignifianta, un do sau un re minor, de ce nu chiar si un fa, pe care pina si diapazonul il poate reproduce fara greutate, cling! si gata….
Spune-mi un singur cuvint care iti poate da aceeasi senzatie ca o nota bine luata, chiar si la un pian uitat undeva intr-un colt si aparent nefolositor… crede-ma nu exista inca acele cuvinte care sa iti picure sunete dulci acolo, sti tu… in suflet, nu-i asa?
