Algoritm creativ
Creatia trebuie sa se bazeze pe un concept (nu este o noutate, nu?) cel putin asa cred. De fapt cred ca este vorba de acelasi lucru pe care il incerc cu mine insumi.
Incerc sa descopar un sistem de identificare a valorilor, a conceptelor (sau poate preceptelor?!?) care pot da baza de plecare in identificarea solutiei optime. Cam asa ceva ar trebui sa identific si in cautarea mea interioara, in incercarea de a gasi solutii de adaptare la mediul extern, prin utilizarea unui algoritm creativ. Imi place ideea asta!
Paulo Arraiano / Street Art and more
Astazi imi face placere sa va prezint un artist pe care l-am cunoscut acum ceva timp si care m-a impresionat cu stilul lui coerent si deosebit de alti artisti din zona graffitti. Paulo Arraiano este nascut in 1977 in Lisabona si locuieste in Cascais, la cativa pasi de vechea mea locuinta, am avut ocazia sa il intalnesc la o petrecere unde fusese invitat sa decoreze un spatiu neconventional. Un tip foarte discret si usor introvertit, Paulo a expus de-a lungul timpului in numeroase locatii, incepand cu Lisabona, apoi New York, Londra, Los Angeles, Miami, Amsterdam, Tokio, s.a.
Se remarca prin stilul fluid si organic, cromatica neasteptata si imbinari inedite. Atat ca graffer cat si ca art director si illustrator a avut ocazia sa lucreze pentru numerosi si importanti clienti dintre care cred ca nu ar fi rau sa amintesc: Musicbox, Optimus, Pampero, PellePelle, Pictoplasma, Redbull, Roxy, Show&Prove Clothing, Station Urban Wear, Superbock, Universal Music, Volkswagen.
In incheiere, iata cateva cuvinte despre Paulo, scrise de Miguel Moore:
“In the organic flow of lines, characters, shapes, colours and compositions that form Paulo Arraiano’s visual universe, there lies a duality that merges the natural and the artificial, nature and urbanity, emergence and creation. In the intersection between these two seemingly opposite and excluding worlds, he has managed to set a new-found balance that emerges from the primitive energy that flows between one and the other and is at the root of the visual language he has created and so intensely expresses. In this universe, the all-encompassing nom de guerre of Yup is an exclamation of positivity, an exhortation to life at its fullest, to the primeval motion which is channelled forward by means of those same lines, those same meridians that express the subject of drawing in its purest and most essential form.“
“He has dabbled extensively in several media and activities, from editorial design to commercial illustration, from clothing to toy design, from wall painting to screen-printing, from street interventions to gallery shows, from type design to teaching. Pervasive to all is the ever-present nature of drawing that forms the backbone of all his activities. Drawing as the harnessing of that primitive flow of energy that enables him to express, conduct and set forth his inner needs in order to balance internal and external issues, used as a harmony-reaching self-therapy. Drawing as everything, from dancing to surfing, from organising exhibitions to pure visual expression; body in motion, movement, energy, flowing through lines and reaching out to people, communicating, bringing them together and generating more energy, more flow.“
About Beauty and Divinity
“He who is free may be fool, stupid, repulsive, wretched, just because he is free, but is never ridiculous. The free man has dimension as a human being” Phillip Roth
Beauty and Divinity…. pretty hard to talk about, although clearly they have much in common, at least in the mind of those who believe in both. During the times we tried to relate Beauty to Divinity, for the simple reason that we found it difficult to explain the feeling we have in front of beauty or maybe we are ashamed to admit that beauty has stirred not really immaculate feelings. Nerve centres of admiration and of sexuality are very close to each other between the crowded synapses of our brain, that’s why it’s more simple to explain the excitation we feel when we meet beauty, through divine light which cleans the sensation of hidden guilty desire.
Hmmm, guilty? Perhaps, in a world dominated by dogmas and false meanings imperceptibly inherited, a world that we are tired to understand and we accept it as it is.Our world became a sort of already too long chewed gum, which doesn’t have much flavour and taste, so we feel sometimes the jaws clenched toghether, without understanding why.
Beauty… It is everywhere around us, everything is painfully beautiful from the moment you succede to spit the tasteless chewing gum that you are absently masticating… and you miraculously realize how beautiful everyting is….
It remains one danger… Not to get crazy because too much beauty tires our dull mud-filled brains, you can fight against it only to the extent that you believe that, right in that moment you are in heaven. It might not be exactly like imagined, but believe me, what you know is nothing but a feeling induced by the very moment of death of million of people before you….there’s nothing there…
Beauty is the only here perceived by our bizarre senses… I think sometimes about the days when the spirit was free, before being restricted by the false shame and conformity, before the christianism and the pagan man alteration (seen as a free man) into a weak and helpless being, so easily dominated by the senses. Why? Because free people are powerful and therefore they must be mastered… And how else can you accomplish that if not by impregnated them with fear and reluctance in front of undetermined powers and of a implacable course of life.
I’m bored to believe doubtfully explained abstract notions, I obey the real divine beauty of believing in myself…Me, my personal God… as everyone is, consciously or not, his own god…
“ Something, someone, a spirit followed us all through the desert of life and had to catch us before we touch paradise. Of course, if I think about that know, it’s certainly Death: Death will catch up us before our arrival. The only thing we crave during our life, that make us sigh, groan and bear disgusts of all kinds is the remembrance of a lost supreme happiness, probably felt only inside mother’s womb and never again through our life journey (although we hate the thought) until the moment we die ” Kerouac… words about the primordial happiness… Words related to the happiness we don’t know if we have ever experienced, but we feel it somewhere hidden in us, but unfortunately impossibly to reach inside.
Kerouac was a sad human being, behind the turmoil and the love of never ending roads… Maybe there’s sadness hidden in me too… why?… I don’t know… I have no reason…
Prima expozitie in Portugalia
Si a trecut ziua vernisajului primei mele expozitii in patria adoptiva, Portugalia. Au fost emotii, recunosc, nu stiam cum va reactiona publicul, sunt totusi intr-o tara straina, chiar daca ma simt atat de bine aici, nu stiam care ar putea fi reactia, cum vor raspunde la invitatia mea, cum li se vor parea lucrarile si multe, multe altele. In plus au intervenit o multime de probleme, legate de transportul lucrarilor din Romania, inramare, pregatire si toate cele inerente unei astfel de intamplari. Din fericire langa mine au fost iubirea si prietenia, Diana, Gil si Joao, asa ca folosesc prilejul acesta pentru a le multumi, macar intr-o mica masura. Totul a fost minunat, surpriza sa descopar ca am atat de multi prieteni sinceri aici inPortugalia a fost enorm de placuta, a fost o seara frumoasa si abia am avut timp sa respir.
In total am prezentat 18 lucrari, desi pregatisem 20, dar spatiul, pus la dispozitie cu atata eleganta de prietenii de la galeria Colorida, atat a ingaduit. M-a bucurat sa stau de vorba cu privitorii, sa aflu parerea lor, e atat de interesant sa afli ce crede fiecare despre ceea ce tu ai gandit intr-un anume fel, sa vezi ce simt si intelege publicul. Printre invitati (si au fost peste 100) s-au aflat si numerosi artisti, fotografi, pictori, bijutieri iar ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost remarca multora dintre ei ca nu au mai vazut acest gen de abordare fotografic si artistic. M-a bucurat asta nespus, pentru ca pana la urma, noi artistii, cautam sa gasim un mod de exprimare unic si personal, gandurile noastre sa isi gaseasca drumul catre privitor intr-un fel aparte si definitoriu, simt ca sunt pe un drum bun, ca ceea ce fac ma caracterizeaza si ma descrie, ca daca cineva vede o lucrare de-a mea, poate simti ceea ce am avut in suflet si in minte in clipa in carea am creat-o.
Voi mai reveni in postul urmator cu mici detalii de la expozitia si cu o mica prezentare a lucrarilor, sunt obosit si fericit. Nu pot decat sa le multumesc cu mult drag tuturor celor care au fost langa mine in clipele minunate si emotionante, mi-as fi dorit sa fie toti prietenii mei alaturi in seara asta frumoasa, dar distantele nu pot fi invinse atat de usor. Pentru cei care nu au paucat sa ajunga, iata cateva fotografii de la vernisaj.
This slideshow requires JavaScript.
Povestea unei fotografii
O fotografie trebuie sa aiba o poveste, o poveste cu talc, cel mai adesea. Nu are rost sa faci fotografii doar de dragul fotografiilor, ca si o pictura, un desen sau o melodie, fotografia trebuie sa iti inspire o stare, sa ai macar pentru o clipa senzatia unei revelatii, a unui secret nestiut de nimeni, dar descoperit doar de tine, exact in clipa in care iti arunci privirea asupra imaginii.
Apoi, povestea descoperita in imagine, interpretata mental de privitor, poate duce la o alta poveste si devine astfel indemn la visare, reverie, joaca cu imaginatia.
O fotografie este o clipa, furata sau daruita, o clipa ce a trecut si nu se mai intoarce, avem doar tot timpul apoi sa o contemplam, sa ne aducem aminte si sa ne imaginam. O fotografie e in totdeauna inceputul unei povesti, iar povestea isi are cursul ei in functie de imaginatia fiecaruia…
Imi place sa surprind in fotografie fragilitatea, unei fiinte, obiect, stari sau situatii, pentru ca in cele din urma totul e fragil, mai devreme sau mai tarziu, viata e fragila, noi suntem fragili, tot ceea ce ne inconjoara e fragil, delicat si superfluu. Ai simtit povestea fotografiilor?
O vaga neliniste
Exista in randul scriitorilor japonezi, probabil si datorita educatiei, a stilului japonez de a-ti exprima demnitatea un numar mare de sinucigasi… unul dintre ei, laureat al premiului nobel printre altele, Yasunari Kawabata, s-a sinucis intr-o buna zi…si a lasat un bilet pe care erau doar doua cuvinte… “VAGA NELINISTE”… Iti jur ca niciodata nu am citit ceva mai profund, mai complex si mai cuprinzator, atat de putin si totusi atat de sufficient, ca o culme a conceptului de haiku de exemplu… mda, e atat de multa neliniste vaga in fiecare dintre noi.
Oameni frumosi in jurul nostru…
Astazi vroiam sa va scriu despre Lawrence Weiner, un artist pe care l-am intalnit fugar, dar care mi-a atras atentia mai demult, care m-a impresionat si imi doream sa vi-l impartasesc ca experienta. Intre timp, am primit un mail de la cineva care a cumparat doua lucrari de-ale mele, lucrari pe care le-a simtit frumos de cand le-a vazut, imi spusese asta de la inceput. In primul rand as vrea sa va spun ca este o mare diferenta intre ceea ce se vede pe site, pe blog, pe facebook, pe monitor intr-un cuvant. Desi vazusem de nenumarate ori lucrari publicitare de-ale mele tiparite in presa, pe net sau pe panouri de-a dreptul uriase, niciodata nu am fost asa de impreisonat ca atunci cand mi-am vazut lucrarile de suflet in print. E o senzatie unica, sa atingi hartia delicata, suprafata mare sa se deschida sub ochii tai, sa vezi cele mai mici si fine detalii, nuante si tuse… e minunat!
Dana e un om frumos si asa cum va spuneam deunazi, sunt fericit ca o parte din mine are ocazia sa ajunga la oameni frumosi. Poate asta sa fie contributia mea la o lume mai frumoasa si mai buna. Nu pot sa va spun cat ma bucura sa vad ca exista oameni cuminti, care stiu ca viata e o trecere si ca e pacat sa nu o facem placuta si fara regrete… regretam doar lucrurile pe care nu le-am dorit sincer si adevarat… ceea ce ar trebui sa ne dorim e fericirea simplitatii si a vietii linistite, fara rautate.
Dana, nu te supara, dar am sa public pe blog scrisoarea ta, e atata frumusete si sinceritate in ea, incat e pacat ca oamenii sa nu aiba inca un motiv pentru a iubi viata, asa cum e….
Multumesc Dan!!!!!! Azi am reusit sa “pun mana pe lucrari”, acum am reusit sa le inramez! Dan esti genial!!!!! Sunt indragostita de ele, arata fabulos, oamenii astia doi imi par atat de “ai mei”… incat incerc un sentiment straniu de afectiune… probabil ca niciodata nu i-si fi cunoscut si oricum povestile lor vor ramane niste enigme… ce ciudat!
Si totusi fiindca e noaptea de Sanziene….ma intreb ce ar gandi ei, daca ar stii ca cineva absolut strain lor se gandeste la ei….oare nu exista putin adevar in frica indienilor de a fi fotografiati, fiindca li se fura sufletul?:))) Oricum, eu cred ca ‘”sanzienele”( adica cei doi) mi-au aratat viitorul… ceva din ei exista in mine, aceeasi mirare, aceeasi resemnare, aceeasi fascinatie, aceeasi intelepciune, aceeasi ratare, una data de varsta, alta de suflet, aceeasi rezistenta la dezumanizare, dar in gesturile si privirea lor exista un univers al experientelor care i-au marcat, i-au format si i-au plamadit ca oameni vii.
Sigur intr-o zi o sa vad viata cu resemnare, dar sigur o sa fiu un om viu, simplu, anonim si implinit. ( e curios, in privirea nici unuia nu citesc regretul) Cred ca ti-am facut capul tandari, dar daca nu tie, atunci cui?:)))) O zi faina sa ai!
Despre critica, in general…
Nu accept critica.
Da, pot spune ca asta este o idée mai veche de-a mea, am avut discutii indelungate cu mai multi prieteni de-a lungul vremurilor.
Asta este parerea mea, si nu ma refer la criticile ce mi-ar putea fi aduse la lecturarea acestui text de exemplu, nu ma refer la cel ce m-ar putea critica in vreun fel pe mine, personal, ma refer la critica in general.
Din punctul meu de vedere nu poate exista cineva care sa-mi impuna norme in a aprecia o opera de arta, fiecare simte arta asa cum poate, asa cum sufletul sau simte, nu poate veni cineva cu o cu totul alte structura sufleteasca si intelectuala, sa-mi spuna “prietene, nu vezi ca nu-i nimic interesant in tabloul asta?”
De fapt, totul se reduce la acceptarea acestor pareri din snobism, e usor sa spui da, sunt de accord, asa este, decit sa incerci sa intelegi tu insuti despre ce este vorba, oricum este bine sa te situezi pe aceeasi pozitie cu majoritatea condusa ca o turma de mesianicul si atotstiutorul critic.
Ba mai mult, in cazul in care il citezi si-l sustii, poti capata intr-o clipa increderea adeptilor acestuia si vei fi un tip modern acceptat unanim, intr-o clipa.
Nu…parerea mea este ca arta este un fenomen mult prea subtil si totodata sublim, suprem chiar, pentru a fi judecat de un simplu semen de-al nostru, poate ingerii sau chiar dumnezeu sa aiba ceva de spus in legatura cu asta.
Oricum, eu unul nu pot fi de accord sa-mi dicteze cineva parerile sale si mie sa nu-mi ramina altceva de facut decit sa accept fara sa cricnesc o parere de cele mai multe ori falsa sau nefondata.
Arta se simte, nu se explica.
