Concert Shooting PARTIZAN
Imi sunt prieteni, imi sunt tare dragi si am avut ocazia sa fac cateva fotografii la ultimul concert de saptamana trecuta a trupei Partizan ce a avut loc in Club Control. Pe Artan il stiu din 84, de la concertele din Infratirea intre Popoare (infratirea intre picioare, cum ii spuneam noi pe atunci) organizate de Stelian Tanase, activist cu muzica tanara pe vremea aia (pe care publicul il striga in cor: Tanase patru clase, si el se revolta ca e ziarist si ca a facut facultate, deh, ale copilariei valuri). Mi-e drag pentru ca e un suflet bun si un copil mare. Asa a fost dintotdeauna si asa a ramas. De dragul muzicii lor (si implicit Timpuri Noi) pe fiul meu il cheama Luca si cand ii spun ca ma intalnesc cu Adrian imi spune: Aha, te-ai vazut cu unchiu’…
Pe Suedezu il stiu mai de curand, doar de vreo 7-8 ani, de cand au infiintat prima oara trupa Partizan, de a carei imagine m-am ocupat in vremea aia si asa am avut ocazi sa il intalnesc. Artan il iubeste si recomandarea asta a fost suficienta. Acum il iubesc si eu… Sunt oameni misto, cum imi plac mie, si merita respect si iubire. Priviti si incercati sa ii si ascultati.
Sunete minunate cu Enesco Quartet
Patrund in vechea catredala, Igreja da Madre de Deus, ce face parte din complexul muzeal “Museu Nacional do Azulejo” si din departare rasare sunetul. Vine de undeva dar nu pot deslusi originea…invaluitor si misterios, inflexiuni rostogolite de coarda bine intinsa, si viola ce rosteste fraze aparent fara sens. Se invirte totul intr-o spirala fara inceput si sfirsit precum frunzele pe trotoarul din fata casei. Se ridica, dau ocoluri, rotunde volute urmate de bruste coboriri de ton, doar violoncelul ingina ritmic, abia auzit, o tinguire prelunga. Nesfirsita insiruire de arpegii pierdute in armonie, punct si contrapunt, estetica sonoritatilor nascute demult dar traitoare vesnic…
Este Enesco Quartet, pregatindu-se pentru concertul din aceasta seara. Cei patru membrii, Constantin BOGDANAS – vioara, Florin SZIGETI – vioara, Vladimir MENDELSSOHN – viola, Dorel FODOREANU – violoncel canta impreuna de peste 30 de ani, inca dinainte de a decide, in 1979, sa nu se mai intoarca in Romania regimului comunist. Peste 30 de ani in care au cantat in toate marile Sali de concerte ale lumii, in care repertoriul quartetului a inregistrat un numar impresionant de opusuri si care au adus o recunoastere internationala binemeritata.
Peste 18 discuri stau marturie aprecierii de care se bucura artistii romani, dealtfel colaborarile cu artisti de marca nu lasa loc nici unei discutii: Sergiu Cleibidache, Sandor Vegh, Mstislav Rostropovitch, Jean-Pierre Rampal, Olivier Charlier, Louis Claret, Liat Cohen, Haruko Ueda si multi altii.
Ca o mica picanterie, cei patru membrii ai grupului au marea onoare de a fi invitati in mod regulat sa cante la quartetul celebru de instrumente Stradivarius, unic in lume si proprietate a Coroanei Spaniole.
Din program au facut parte lucrari de Haydnn Schubert si ca element national si surprinzator, Rapsodia no.1 de Enescu adaptata in mod magistral pentru quartet de coarde chiar de catre violistul Vladimir Mendelssohn.
Despre muzica ascultata nu cred ca are rost sa imi dau eu cu parerea aici, cred ca e mult mai bine sa va las sa ascultati un fragment din Rapsodie, sunt sigur ca veti fi cuceriti imediat. E minunat.
Despre critica, in general…
Nu accept critica.
Da, pot spune ca asta este o idée mai veche de-a mea, am avut discutii indelungate cu mai multi prieteni de-a lungul vremurilor.
Asta este parerea mea, si nu ma refer la criticile ce mi-ar putea fi aduse la lecturarea acestui text de exemplu, nu ma refer la cel ce m-ar putea critica in vreun fel pe mine, personal, ma refer la critica in general.
Din punctul meu de vedere nu poate exista cineva care sa-mi impuna norme in a aprecia o opera de arta, fiecare simte arta asa cum poate, asa cum sufletul sau simte, nu poate veni cineva cu o cu totul alte structura sufleteasca si intelectuala, sa-mi spuna “prietene, nu vezi ca nu-i nimic interesant in tabloul asta?”
De fapt, totul se reduce la acceptarea acestor pareri din snobism, e usor sa spui da, sunt de accord, asa este, decit sa incerci sa intelegi tu insuti despre ce este vorba, oricum este bine sa te situezi pe aceeasi pozitie cu majoritatea condusa ca o turma de mesianicul si atotstiutorul critic.
Ba mai mult, in cazul in care il citezi si-l sustii, poti capata intr-o clipa increderea adeptilor acestuia si vei fi un tip modern acceptat unanim, intr-o clipa.
Nu…parerea mea este ca arta este un fenomen mult prea subtil si totodata sublim, suprem chiar, pentru a fi judecat de un simplu semen de-al nostru, poate ingerii sau chiar dumnezeu sa aiba ceva de spus in legatura cu asta.
Oricum, eu unul nu pot fi de accord sa-mi dicteze cineva parerile sale si mie sa nu-mi ramina altceva de facut decit sa accept fara sa cricnesc o parere de cele mai multe ori falsa sau nefondata.
Arta se simte, nu se explica.
