Seara pe malul Atlanticului
Seara pe malul oceanului e aproape pustiu. Ma plimb fara tinta, urmand conturul sinuos al tarmului, vantul rece imi razvrateste parul, aerul sarat imi umple narile. Seara oceanul pare tacut, de sus, de pe faleza valurile se aud usor estompat. Oceanul parca nu mai are maluri, oceanul se revarsa in noi si ne umple de nelinisti si ganduri. O lampa solitara lumineaza de jur imprejur intr-un cerc aproape perfect, umbre triste se preling in lumina galbuie. E seara si toti pescarusii au adormit cu gandul la zborul de maine, e pustiu si tarziu. Norii se mai zaresc o idee, contopindu-si dantela in valuri departe, o geana roscata de soare apus, incalzeste delicat peisajul nesfarsi. E seara tarziu si lumea adoarme, doar oceanul isi toarce melancolic refrenul, monotona incantatie catre zei nestiuti. E seara si atat.
Beach report
Plaja e stralucitoare in soarele amiezii. E uneori pustie, alteori insufletita de panze multicolore fluturand in vant si voci vesele. Nisipul fin, ti se scurge printre degete delicat, ca dintr-o clepsidra fara sfarsit. Valurile sunt molcome si oceanul e linistit. Vantul bate, ca de obicei. Pescarusi peste tot. Plaja e acolo unde o stiai, asa cum o stiai. Totul e in regula.
Ieri am fost pe plaja. Si azi la fel
Am fost pe plaja. Pe plaja intinsa aparent nesfarsita, de langa o laguna pierduta undeva pe tarmul lusitan. Podete de lemn uscat la soarele puternic, strabat nisipul, pana in punctul din care se pare ca nu mai e intoarcere. Plaja e pustie. De fapt sunt cateva sute de oameni, dar raspanditi pe imensitatea alba luminata de soare, par furnici pierdute intr-o parcare duminca dupa-amiaza. Valurile au un ritm stins, infundat, vantul bate racorind arsita zilei.
Ma intind in capatul unui astfel de drum care nu duce nicaieri. Relaxare – stau intins pe podeaua de lemn uscat, artefact al unei paduri demult uitate.… pierdut in reverie, ametit de ginduri placute, cu ochii deschisi atintiti in albastrul imaculat al cerului, transformat ad-hoc in ecran cinematografic pentru premiera filmului “ginduri nerostite”. De fapt am inceput sa ma indepartez usor, pe nesimtite de podea, cred ca sunt suspendat la citiva centimetri, o simt aproape dar nu o ating… ma simt relaxat, a disparut pe rind incordarea fiecarui muschi, respiratia imi este adinca si egala, imi simt fata zimbitoare, probabil ca mi s-au relaxat si muschii fetei.
Am un zambet intiparit pe fata. Il simt, desi nu am cum sa il vad. Nu e un zambet pierdut si nici macar unul tamp. Nu e un zambet de satisfactie. Nici unul de multumire. De fericire sau de bucurie. E poate putin din toate tipurile de zambete. E un cocktail. Da, pe plaja servesc un cocktail zambitor. Racoros si proaspat, inmiresmat si plin de arome. Zambesc. E bine. Simt fire de nisip, mici diamante acoperindu-ma, aduse de briza.
Desfac degetele lasand sa se strecoare aerul proaspat, sa-l simt cum imi scapa printre degete, fluid aproape… in jurul meu este liniste, dar in mine simt sunete calde de violoncel, mingiindu-ma interior… soapte de dragoste… e atit de mult calm si indemn la visare. Relaxare. Ganduri. Intrebari.
Viata e plina de intrebari. Ale tale sunt cuminti si frumoase.
Viata e plina de nelinisti si intamplator. De aceea poate cautam linistea si siguranta unei clipe. Dar certitudinile nu sunt intotdeauna convenabile si uneori ne inlantuiesc, putem visa doar atunci cand nu avem certitudini.
Visele in general sunt prea frumoase, daca nu sunt cosmaruri, bineinteles… Eu nu caut certitudini, in primul rand pentru ca stiu ca nu pot sa le ofer la randul meu… Si azi am fost tot pe plaja…
Dimineata pe malul oceanului
“Adesea mi se pare ca nimic nu are sens. Ne nastem in dureri, pe o planeta minuscula, luptam, ne imbolnavim, suferim, ii facem si pe altii sa sufere, strigam, murim, mor si vin altii pentru a prelua de la cap aceasta comedie fara rost. Sa fie oare viata noastra in intregime doar un strigat anonim intr-un pustiu de astrii indiferenti?” – Ernesto Sabato
Demult, am si uitat cand, am vazut intr-un film (nu stiu care, am vazut doar scena asta, cred), un dialog care mi-a atras atentia, oricum presupun ca la origine sta vreo povestire straveche legata de comportamentul uman, oricum…
Pe malul unui ocean era un batrin in genul lui Hemingway (Batranul si marea) care pescuia, iar alaturi se afla un adolescent:
- Cred ca ai avea nevoie de niste navoade!
- De ce? Intreaba batrinul.
- Pai asa ai putea prinde mai mult peste!
- Tinere, cit prind acum imi ajung pentru traiul de zi cu zi…
- Da, dar daca ai avea mai mult peste ai putea vinde ceea ce iti prisoseste.
- Si ce sa fac cu banii? Soseste raspunsul interogativ al batrinului.
- Pai ai putea sa iti iei o barca cu care sa arunci navoadele mai in larg, acolo unde sunt intr-adevar multi pesti…
- Aha, si sa pescuiesc si mai multi pesti, pai, in ritmul asta as putea sa imi cumpar chiar un vapor de pescuit iar pe urma sa imi construiesc o adevarata flotila de pescuit!
- Exact la asta ma gindeam si eu, il aproba tinarul…
- Da, da, da… si sa am o groaza de marinari si capitani, si toata lumea sa prinda peste pentru mine, nu?
- Da, iti dai seama? Se grabi pustiul sa il aprobe…
- Bine, bine, spuse batrinul, dar daca toti muncesc pentru mine eu nu voi mai fi nevoit sa muncesc, si atunci eu ce-as mai face? Intreba zimbind batrinul…
- Mda, chiar asa…ce sa faci?…Aaaa, stiu, ai sta pe malul marii si ai prinde peste, presupun… raspunse tinarul si tacu ginditor…
