Cand nu ai nimic a spune…
Nu am nimic de spus sau poate am prea multe. Gindurile imi sunt confuze, ca de obicei as putea adauga, dar simt cum in mine se amesteca senzatii total opuse, in masuri diferite care nu reusesc sa se anuleze.
Citind carti imi descopar adeseori gandurile, de multe ori, enervant de asemanatoare ginduri. Ce rost mai are sa scriu cind scriu altii in locul meu, ce rost are sa gindesc cind gindesc altii in locul meu ? Ce rost are sa traiesti cind traiesc altii in locul tau ? Poate ar fi mai bine ca pe aceasta lume sa existe doar o pereche, eterna pereche care sa traiasca ea in locul nostru, sa simta, sa vada, sa iubeasca, sa doreasca, sa sufere… iar noi… noi restul nu am mai fi, sau poate am fi. Poate am fi undeva, adinc ascunsi in mintile perechii eterne, ca o experienta primordiala, netreaita, dar mostenita ca un cumul de reflexe conditionate.
Da, dealtfel asta si sunt reflexele conditionate, experiente minuscule, intiparite ancestral in memoria noastra. Fiecare pas a unei generatii poate fi citit pe un milimetru din creierul nostru, in plus, acel sentiment de deja-vu prezent in fiecare din noi. Altii au trait in locul nostru atunci, demult, noi traim in locul celor ce vor veni, simple masini de inmagazinat si de citit experiente traite de cine stie cine…
In cele din urma totusi totul depinde de ce experiente sunt intiparite in banda noastra de memorie, in spirala acidului dezoxidonucleic… Eu de pilda, am intiparita visarea, oniricul fragmentat de intamplari aparent reale, apoi plutirea in lumi ireale si asta doar pentru ca este atit de multa placere in abandonul, voit dar neimpus, la visare….
Ieri am fost pe plaja. Si azi la fel
Am fost pe plaja. Pe plaja intinsa aparent nesfarsita, de langa o laguna pierduta undeva pe tarmul lusitan. Podete de lemn uscat la soarele puternic, strabat nisipul, pana in punctul din care se pare ca nu mai e intoarcere. Plaja e pustie. De fapt sunt cateva sute de oameni, dar raspanditi pe imensitatea alba luminata de soare, par furnici pierdute intr-o parcare duminca dupa-amiaza. Valurile au un ritm stins, infundat, vantul bate racorind arsita zilei.
Ma intind in capatul unui astfel de drum care nu duce nicaieri. Relaxare – stau intins pe podeaua de lemn uscat, artefact al unei paduri demult uitate.… pierdut in reverie, ametit de ginduri placute, cu ochii deschisi atintiti in albastrul imaculat al cerului, transformat ad-hoc in ecran cinematografic pentru premiera filmului “ginduri nerostite”. De fapt am inceput sa ma indepartez usor, pe nesimtite de podea, cred ca sunt suspendat la citiva centimetri, o simt aproape dar nu o ating… ma simt relaxat, a disparut pe rind incordarea fiecarui muschi, respiratia imi este adinca si egala, imi simt fata zimbitoare, probabil ca mi s-au relaxat si muschii fetei.
Am un zambet intiparit pe fata. Il simt, desi nu am cum sa il vad. Nu e un zambet pierdut si nici macar unul tamp. Nu e un zambet de satisfactie. Nici unul de multumire. De fericire sau de bucurie. E poate putin din toate tipurile de zambete. E un cocktail. Da, pe plaja servesc un cocktail zambitor. Racoros si proaspat, inmiresmat si plin de arome. Zambesc. E bine. Simt fire de nisip, mici diamante acoperindu-ma, aduse de briza.
Desfac degetele lasand sa se strecoare aerul proaspat, sa-l simt cum imi scapa printre degete, fluid aproape… in jurul meu este liniste, dar in mine simt sunete calde de violoncel, mingiindu-ma interior… soapte de dragoste… e atit de mult calm si indemn la visare. Relaxare. Ganduri. Intrebari.
Viata e plina de intrebari. Ale tale sunt cuminti si frumoase.
Viata e plina de nelinisti si intamplator. De aceea poate cautam linistea si siguranta unei clipe. Dar certitudinile nu sunt intotdeauna convenabile si uneori ne inlantuiesc, putem visa doar atunci cand nu avem certitudini.
Visele in general sunt prea frumoase, daca nu sunt cosmaruri, bineinteles… Eu nu caut certitudini, in primul rand pentru ca stiu ca nu pot sa le ofer la randul meu… Si azi am fost tot pe plaja…
