PHOTO GRAPHIC BLOG

Archive for November, 2011

Seara pe malul Atlanticului

atlantic ocean

atlantic ocean

Seara pe malul oceanului e aproape pustiu. Ma plimb fara tinta, urmand conturul sinuos al tarmului, vantul rece imi razvrateste parul, aerul sarat imi umple narile. Seara oceanul pare tacut, de sus, de pe faleza valurile se aud usor estompat. Oceanul parca nu mai are maluri, oceanul se revarsa in noi si ne umple de nelinisti si ganduri. O lampa solitara lumineaza de jur imprejur intr-un cerc aproape perfect, umbre triste se preling in lumina galbuie. E seara si toti pescarusii au adormit cu gandul la zborul de maine, e pustiu si tarziu. Norii se mai zaresc o idee, contopindu-si dantela in valuri departe, o geana roscata de soare apus, incalzeste delicat peisajul nesfarsi. E seara tarziu si lumea adoarme, doar oceanul isi toarce melancolic refrenul, monotona incantatie catre zei nestiuti. E seara si atat.


Fetish

Ce picioare svelte ai… iti urmaresc linia rotunda a fundului, slipul e mic, atit de mic, minuscul, aproape invizibil… si noaptea pare atat de mare, cu tine cocotata in virful semilunei… doamne, cit de aproape e fericirea! Hmmm, ingemanari uituce si stangace intr-un carnet nefolosit. Ma uit la silueta ta zvelta ce ma inspira, constient de perfectiunile si imperfectiunile tale sunt doar eu. Din pozitia in care stau, pari goala de-a binelea. Langa mine e doar ciinele nisipului, plin de purici gri… Mda… privind atent becul dezgolit vezi cercuri atunci cind inchizi ochii… Stupid, nu-i asa ?

 


Cuvantul in lumina sau despre fotografie

the sky is not the limit

the sky is not the limit

In sens strict literal, fotografia inseamna a scrie cu lumina, daca ne intoarcem la sensul alcatuirii cuvantului, provenit din limba greaca. ( phos – lumina, graphein – a scrie – DEX). Asta e bine stiut. Fotografia este in esenta felul in care urmarim, capturam interpretam si intelegem lumina. Fotografia este o bucata de lumina. Fotografia ne face sa ne oprim pentru o clipa si sa vedem intr-o lumina noua ceea ce ne inconjoara. Sau sa descoperim ceea ce nici macar nu stiam. Putine medium-uri ne permit sa exploram mai adanc si mai atent lumea inconjuratoare, oamenii de langa noi sau de departe.

 contorsion

Fotografia, dincolo de vizualul narativ, e un mod de a atinge, e atunci cand simti si impartasesti. Si mai presus de toate e aducere aminte. Lucrurile mici pe care poate le-ai trecut cu vederea, care s-ar fi sters definitiv din memorie, iti revin la o singura privire. Fotografia e ferventul contemplativ al sufletului nostru, e clipa de liniste pe care ne-o dedicam spre incantarea sufletului. E arta observatiei, nu doar din partea fotografului ci si a privitorului. Este modul in care poti sa descoperi ceva superb intr-un loc aparent banal. E mijlocul cel mai la indemana de a descifra frumusetea. Sau poate tristetea si melancolia. Sau veselia si exuberanta. Gingasia si delicatetea. Fotografia face parte din noi. Sau cum spunea Godard: “Photography is truth”.

ocean border


Estoril vazut de Blaga

Nu stiu daca stiti dar Lucian Blaga a fost atasat cultural in Portugalia. A locuit bineinteles la la Lisabona, dar a stat o prerioada si in Estoril. Eliade a stat cativa ani in Cascais intr-o casa la doua strazi de casa in care am stat pana de curand. De data asta apelez la Blaga pentru a va ajuta sa intelegeti si inchizand ochii sa vedeti locurile astea…

Casele cresc în pădurea de pini
albe sau ca şofranul
lucind pe coline.
Mai potolit oceanul
mîngîie locul sorin.
Largul prieşte nălucilor line.

Cu crestele-n arc, doar bătrînii palmieri
se mai leagănă încă
întîrziaţi în furtuna de ieri.

Îmbrăcată în zîmbet şi aur
Cora brodează
subt oleandri, subt alungitele foi.
Timpul ce iese din casă,
cît de uşor l-ai putea prinde iar
să-l reţii cu un fir de mătasă.

Aceasta e pacea. Pace, în care
creşte imperiul
ceresc printre noi.

Ëstoril”din volumul Nebănuitele trepte (1943)


Suntem luni pline

Astazi suntem in 11.11.11. Se intampla rar, foarte rar, se mai intampla si la anul, pe data de 12.12.12. Nu incerc sa caut explicatii ascunse. Se intampla pur si simplu, nu conteaza pana la urma ce inseamna, daca inseamna ceva. E luna plina, si toti suntem in felul nostru asemenea lunii, avem o fata intunecata. Uneori cei din jur o zaresc, alteori o ghicesc, alteori o banuiesc. Asztazi suntem toti luni pline.


Incercand sa il intelegi pe John Malkovich

Malkovich

Malkovich

Ok, imi place Malkovich. E un tip viu, e un tip care incearca sa se descopere, e un personaj care se cauta cu sau fara regizor. E expresiv si isi cunoaste meseria. Dealtfel actoria e o stare de spirit la el. Asemenea personajelor din epoca renascentista, a luminilor si a iluminarilor, traieste intr-un spectacol permanent. Are curajul sa se joace cu el insusi, cu imaginea sa. Viata sa pare un joc. Aparitia lui face, parca, parte dintr-un joc. Atent studiat si corectat de regizorul Malkovich, omul Malkovich interpretat de actorul Malkovich apare printre oamenii obisnuiti. Ca in scena epocala din “Being John Malkovich” in care toata lumea dintr-un restaurant avea fata lui si rosteau la nesfarsit pe un ton comun doar: Malkovich. Are curajul sa se joace si cu publicul sau, sa ii depaseasca asteptarile sa i le confirme sau chiar sa insele asteptarile. Dar simti ca este un om viu. Complex, alambicat, usor nevrotic dar aflat sub efectul unui autocontrol atent, zambind profesional sau sincer, este intotdeauna el: Malkovich.

Malkovich

Sau poate e doar un personaj creat de el insusi, intr-o magistrala operatiune de branding in care omul devine produsul ce ni se arata int-ro diversitate de forme, dar in esenta acelasi. Citesti in ochii lui nervozitate, bunatate, duiosie, dar si perversitate si sclipiri viclene, zambetul uneori ii e superior si infatuat, alteori duios si melancolic, cateodata malitios si neincrezator, alteori vesel si fericit. te poate privi tamp cu ochii lui usor sasii, iti poate zambii neindemanatic dar tot simti ca in spatele acestei aparente se ascunde o fiinta inteligenta si atenta la tot ce i se intampla. Uneori e moale si lenes, dar cuvintele ii sunt taioase si neiertatoare, alteori explodeaza in crize de nervi, scapat parca de sub control si poate deveni inspaimantator.

Malkovich

A jucat in roluri epocale, dar are curajul sa incerce si drumuri nestrabatute de altii, cel putin de calibrul lui, chiar cu riscul de a o da in bara, asa cum s-a intamplat de curand cu opera-teatru “The Giacomo Variations” care a repurtat numeroase insuccese (daca imi e permis sa spun asa), incepand cu festivalul de film din Sydney de anul aceasta. Dar are curajul sa incerce, asa cum spuneam la inceput si asta il defineste ca un om viu, care isi asuma riscuri. Altfel cum ai putea sa si reusesti? Erorile sunt trepte in gasirea caii castigatoare, nu poti sa ai succes fara a incasa din cand in cand si cate o lovitura.

Malkovich

Iti da impresia, ba mai mult, te face sa simti cu convingere ca ai in fata un om liber. Un om care are curajul sa isi asume riscuri. Un actor de cele mai multe ori stralucit, pasionat de arta, de moda si eleganta, care deseneaza (deloc incantator, ce-i drept, dar conteaza ideea) modelele hainelor ce apoi apar desavarsite in cadrul prezentarilor de moda, pentru ca, poate nu stiati, este si un creator de moda, isi deseneaza propriile costume, si de cativa ani apare pe scena defilarilor de moda cu brand-ul Uncle Kimono, in plus, daca ati fost atenti la hainele sale din filme, cred ca va dati seama ce bine arata produsele casei. L-am privit in filme, l-am privit in realitate, l-am privit in timpul prezentarilor de moda si il privesc in continuare, incercand sa il inteleg. De ce? Pentru ca simt ca e un tip misto.

Malkovich


Citind chipuri

Incercam din rasputeri sa citim pe chipul celor ce ne ies in cale ceea ce este dincolo de aparente. Incercam sa citim un zambet, sa ghicim ce se ascunde in spatele unui chip incruntat. De multe ori am simtit ca soarta noastra depinde de chipul incrancenat al partenerului de discutie. Un sef, un profesor, sotul sau sotia, copilul, un strain intalnit in mijlocul pustietatii.  Ai incercat vrodata sa deslusesti urme de adevar pe chipul unui om politic? Ai incercat sa descoperi farame de iubire in ochii iubitei? Apreciere in zambetul sefului sau atractie pe chipul secretarei acestuia?

Uneori privesc oamenii. Ba nu, mint. Privesc adeseori chipuri. Uneori ma asez pe o banca si privesc oamenii ce trec prin fata mea. Stau in tren si privesc reflectia fetelor celor din jur in fereastra vagonului. Perfect anonimi. Si eu la randul meu, perfect anonim. Ce fac, ce sunt, ce vise au? Unde se duc? De unde vin, de ce merg intr-acolo, ce varsta au? Sunt iubiti? Au fost dezamagiti, sufera sau sunt fericiti? De ce s-au nascut? Care e rostul lor? Care e rostul nostru? Care e rostul meu? Perfect anonimi. Si uneori singuri. Singuri pierduti in multimea de chipuri. Citind alte chipuri. Shakespearea spunea ca nu exista nici o arta pentru a deslusii constructia sufleteasca pe chipul unui om. Si atunci de ce o facem? Poate pentru ca asa speram sa ne deslusim si pe noi, privind intr-o oglinda.


Paul Giamatti asa cum l-am vazut eu

Am avut ocazia sa il il intalnesc si trebuie sa marturisesc cu ocazia asta ca Paul Giamatti mi se pare unul din cei mai firesti si mai naturali actori la ora asta in industria filmului din America. L-am remarcat din prima si intotdeauna mi-a facut o impresie placuta. Cel mai mult mi-a placut in “American Splendor” cu atat mai mult cu cat juca in postura unuia din cei mai indragiti scenaristi de BD-uri, parte importanta a culturii underground americane, Harvey Pekar (din nefericire Harvey Pekar s-a stins din viata anul acesta).

E natural si expresiv, chiar daca uneori filmele nu sunt pe masura talentului sau, se simte pasiunea si dedicatia. Il simti ca intuieste rolul dar si ca munceste mult la crearea lui. E nostim in comedii (Fred Claus sau Barney’s Version , de exemplu) dur si infricosator in filmele de actiune (Shoot ‘Em Up), romantic dureros in drame (The Hawk Is Dying). Il ajuta si chipul sau, fata expresiva si ochii vioi, vocea inconfudabila cu care se poate juca in atatea feluri. Dar mai presus de toate il simt un om bun, preocupt de viata, apasat de cele ce se intampla in jurul sau, coplesit uneori de intamplari si situatii dar un om bun. Nu imi ramane decat sa va invit sa il descoperiti si sa il surprindeti in imaginile mele.


Peter Suschitzky, din perspectiva fotografica

A inceput festivalul de film din Estoril. Anul aceasta se numeste “Festivalul Filmului din Estoril si Lisabona – LEFFEST“. Asta din incercarea de al face mai mare , mai accesibil si mai bine pregatit. Si trebuie sa recunosc ca le reuseste organizatorilor. O noua editie, oameni valorosi invitati, evenimente interesante, filme de bun gust si lume placuta, te simti intr-un loc cald si intim, unde poti viziona un film bun langa oameni civilizati. Dar pana la urma asta e rostul unui festival de film. Oare de ce nu exista un festival de film si in Bucuresti? A incercat pe vremuri Dan (Chisu) cu al lui Dakino, nu stiu daca mai exista dar eu nu am mai auzit nimic de el (de festival). Exista TIFF, e adevarat dar poate si Bucurestiul ar putea prezenta interes. Desi ma indoiesc, pana la urma Romania e o piata inexistenta, practic, pentru vanzarea de film, in plus pirateria duce si la scaderea drastica a vanzarilor de DVD-uri. Pacat, mi-ar fi placut sa stiu ca exista un festival de film bucurestean.

Desi vorbesc despre un festival de film, primul articol despre acest eveniment se va referi la fotografie. Mi-e mai draga, chiar daca am lucrat in televiziune, fotografia ramane mai aproape de sufletul meu decat imagine in miscare. Este vorba despre expozitia de fotografie a directorului de imagine Peter Suschitzky. Cunoscut ca director de imagine mai mult decat fotograf, datorita in principal colaborarii sale cu regizorul David Cronenberg, Suschitzky a patruns in lumea imaginii cu ajutorul aparatului de fotografiat primit de la bunica sa la varsta de 5 ani. In plus este fiul unuia dintre primii directori de imagine, Wolfgang Suschitzky. Frumusetea sta in faptul ca in filmele sale poti remarca intotdeauna ca in spatele camerei se afla un fotograf. Ii simti mana si ochiul, felul in care aseaza lumina, face incadramentele, lucreaza cu culoarea.

A fost preocupat inca de la inceput de fotografia de strada, fiind nascut in 1940, a fost practic printre primii care au incercat sa surprinda viata fara artificii, sa transforme necunoscutii si anonimii strazi in personaje de poveste nedeslusita. Privindu-i fotografiile simti ca in spatele imaginii se afla o poveste, pe care nu o sti si pe care nu o vei afla niciodata, dar imaginatia te poate duce oriunde, esti liber sa iti creezi propria poveste. Suschitzky se declara atras de fotografie, in primul rand pentru ca este o experienta solitara, uneori mult mai grea decat a unui director de imagine, unde nu are suportul scenariului si ajutorul regizorului. Dar poate tocmai din aceste motive reprezinta o manifestare a talentului artistic mai libera si lipsita de constrangeri din afara. Inchei aici si va recomand in primul rand sa ii vedeti filmele, iar apoi, daca v-ati lasat cuceriti de frumusetea imaginii miscatoare sa ii descoperiti fotografiile.


Fraza fotografica 12

O paralela a trairilor ma invaluie … iubire – moarte… Ganduri fierbinti si raceala unei priviri aruncate intr-o doara… Ce vrem, ce suntem, ce dracului astept eu de la viata asta? Oare toti oamenii pe care ii privesti indiferent pe strazile cenusii au aceleasi ginduri, aceleasi framintari? Sa traim moartea, sa ne tarim zilele spre un punct final fara echivoc…  Imi traiesc moartea zi de zi… Si tu la fel, la fel noi toti.