PHOTO GRAPHIC BLOG

Archive for December, 2011

Uneori durerea…

Cateodata, daca doare, inseamna ca merita… visezi uneori la asta, este gindul care nu-ti da pace, incerci sa-l ascunzi chiar si de tine insuti, este fantasma secreta pentru care cei din jur te-ar blama cu siguranta, ti-o doresti asta-i adevarul, dar totusi, speri sa nu ti se intimple niciodata tie asa ceva, ce dracu’, doar nu suntem in filme… Iar cind ti se intimpla ai vrea sa te simti altfel, sa simti ca ai trecut prin asta si ai iesit mai puternic, mai stapin pe tine si cind colo… satisfactia este doar de moment… mda, dar ce moment…

Fiecare isi doreste sa faca ceva deosebit, dar toti sfirsim prin a face acelasi lucru. Banala, ireversibila si implacabila trecere prin viata… iar cind iti place cu adevarat de cineva, gasesti intotdeauna motive pentru asta…chiar daca mai intotdeauna nu sunt intemeiate. Pana la urma, daca nu incerci nu vei sti niciodata…


Necontenit se repeta totul

A fost o data si inca o data si alta data, dar nu ca niciodata ci doar ca de obicei, pe timpul cand totul se repeta dar se schimba neincetat, pe vremea cand femeia era femeie si barbatul barbat. Era o toamna tarzie cu iz indian, cu indrusaim revarsat pe covoare bogate si arome necunoscute. Poate era chiar iarna, dar era atat de blanda ca puteai jura ca e o primavara tarzie sau o vara venita pe neasteptat. Era unicul anotimp si totul era scufundat in liniste si melancolie.

In tara sperantelor desarte populatia crestea necontenit, cainii emigrati din timp aveau covrigi in coada si nimeni nu stapanea regatul dar toti erau stapaniti de sentimente contrarii. Ielele dansau pe strazi unduindu-si nurii si uluind trecatorii dansul era nebun si senzual, toti uitau de tot si de toate privindu-le. Aveau levantica prinsa in par si zambetul roz, fese rotunde si pline, maini delicate si lungi, mangaierile lor starneau zambete pierdute in amintiri nepretuite. Totul era rotund, calm si plutea peste tot o ceata linistita ce filtra lumina soarelui orbitor, visele oamenilor si respiratia padurii. Si toata frumusetea si necunoscutul se oglindeau in apa limpede a oceanului fara margini ce repeta si el miscarile molcome unduindu-si valurile precum dansul ielelor.

Apoi au fost rapite Sabinele. Mai intai una, apoi o a doua, mai frumoasa ca prima si pana sa se dezmeticeasca lumea au disparut cu toatele. A ramas doar dorinta de a le frange in brate, de a le simti carnea tare in mangaierea buzelor si gustul in suflet. Disparitia lor a adaugat o nota de melancolie in cantecul barbatilor murmurat la lasarea serii.

Din fericire toate femeile erau frumoase si barbatii plini de dorinta si incet, incet, Sabinele au ramas doar o soapta in gandurile ratacite. Tot asa s-a incalcit si firul Ariadnei, prin maldarele de lana de aur, Minotaurul ramanand nedescoperit, Afrodita statea in scoica ei ca o perla rara inca negasita si Alba ca Zapada dantuia inconjurata de sapte pitici. Dar alte dorinte, vise si fantasme le-au luat locul, asa pe nesimtite. In Taramul Desertaciunilor intotdeauna apar noi vise si dorinte, niciodata nu ai timp de regrete si nu e loc de pareri de rau. Dar pana la urma toate visele se destrama, nimic nu exista si totul e efemer. Pierduti in lumi paralele privim cu ochii goi necunoscutul ce va sa vie. Lipsiti de sperante respiram monoton si lumea se invarte cu noi in vartej, totul se repeta dar noi uitam ca lumea e mica si fara sfarsit.


Ce este mai simplu?

Uneori ma simt aruncat in banal de starile spiritului meu. Gindurile imi sunt risipite precum norii pe cerul marginit de fereastra din acoperisul lumii… Arunca-ti zimbetul pe mine ca o patura, mi-e frig, inveleste-ma in surisul cald al gindurilor tale… Oare ce este mai simplu, sa vezi unde incepe sau unde se termina fericirea?


O intalnire

Este o camera mica, cu lumina filtrata de perdelele grele, galbui, ce dau o lumina calda, odihnitoare ce scalda lucrurile dimprejur. Un fotoliu masiv, asezat cu spatele oarecum la geam, un loc in care poti citi la lumina zilei sau a unei veioze cu picior inalt si abajur mare. Ma asez in fotoliu si am senzatia unei imbratisari calde si linistitoare, mi se pare atit de mare si de incapator iar eu atit de mic. Imi rotesc ochii de jur-imprejurul camerei si observ detalii ce nu sar in ochi la prima vedere: linga biblioteca de lemn negeluita, plina de carti puse aparent alandala, dar mai mult ca sigur intr-o ordine dictata de pasiunea de cititor a stapinului casei, observ fotografii alb-negru infatisind o casa veche cu aspect de conac boieresc si intr-o fotografie, ingalbenita de trecerea timpului, o tinara visatoare ce sta picior peste picior pe o banca intr-un parc. In dreptul bibliotecii vad o piesa de mobilier asemanatoare cu o lavita enorma, acoperita de o cerga mitoasa ce parca mai pastreaza izul de stana de munte, langa care se afla citeva ulcioare de lut ars pline de flori uscate iar in partea opusa, lipita de perete vad masa de lucru, plina de carti, hirtii cu insemnari si o cutie compartimentata, ca un sertar, plina de stilouri, pixuri si creioane.

Pe marginea mesei, sprijinite de perete stau cateva fotografii, ce incearca parca sa pastreze in amintire o lume demult apusa: tineri zimbind cocotati pe botul unui automobil din anii 30, un grup de fete imbracate in costume de baie ce seamana mai mult cu niste rochite de bumbac, zimbind sagalnic sprijinite de balustrada unui dig la malul marii, un tanar imbracat doar in pantaloni de doc albi si tenisi de pinza cu un peste urias in mana, dovada unei capturi mai mult ca sigur neobisnuite si multe altele. Langa fotografii, un radio vechi ce si-a facut din plin datoria, cu scala blocata pe radio france, avind in loc de antena o sirma contorsionata prinsa intr-un cui pe perete si o veioza cu articulatii, asa cum vezi de obicei la plansele arhitectiilor. Patruns de aerul nostalgic al lucrurilor din camera, incercam, privind atent la detalii, sa ghicesc cum arata cel ce isi petrece aici o mare parte a timpului, care gandea si scria aici, dar gindurile mi-au fost intrerupte de scartiitul discret a usii deschizindu-se… si atunci l-am vazut prima oara. Un tip la vreo 70 de ani, astenic, cu o barba care-i acoperea aproape toata fata, complet alba ca si parul lung care-i atingea umerii, imbracat intr-un costum de doc sifonat, de un alb galbui cu buzunare mari peste tot…


Portretul fotografic… din nou

Oamenii sunt frumosi. Intotdeauna pornesc de la premiza asta. Oamenii sunt sau macar ar merita sa incerce sa fie buni. Oamenii sunt de toate felurile. Oamenii sunt veseli, hatri, simpatici, tristi, ganditori, romantici, melancolici, hirsuti, ursuzi, orgoliosi, ingamfati, interiorizati sau exteriorizati, sunt asa si pe dincolo. Nimic nu e mai frumos decat sa citesti si sa deslusesti chipuri. E una din pasiunile si placerile mele. In general oamenii sunt nemultumiti de felul in care arata, multora nu le place sa pozeze, nu degeaba spunea Munch ca oamenilor intotdeauna li se par superbe portretele altora in timp ce pe ale lor le detesta.

Este adevarat, nu oricine este fotogenic, nu oricine arata bine in orice ipostaza. La fel de adevarat e ca oricat de frumos ai fi, s-ar putea ca in fotografie sa nu arati intotdeauna bine, dintr-un anumit unghi, intr-o stare de moment. Si frumosii pot avea clipe de mai putina stralucire. Si atunci, noi cei normali si lipsiti de calitatile necesare pentru a deveni actor sau fotomodel, ce ne facem?

Cred ca este treaba fotografului sa surprinda clipa perfecta, sa intre in sufletul subiectului privindu-l, cercetandu-l, analizandu-l, simtindu-l. Unii fotografi se concentreaza asupra ochilor si a gurii, considerate un bun indicator al starii celui portretizat, elemente ce pot caracteriza subiectul si pot transmite privitorilor o stare anume. Altii se concentreaza asupra mainilor, pozitiei capului, limbajului corporal, folosirii sptiului din jurul portretului si asupra fundalului. In acelasi timp unii fotografi ( si mi se pare minunat asta) se transpun in portretele care le realizeaza, Richard Avedon spunea ca portretele pe care le realizeaza sunt mai mult despre el decat despre modelele sale. Adevarul este ca pentru artist, intotdeauna portretele reprezinta amintiri placute.

Portretistica nu e un stil ci o ingemanare de stiluri, un amalgam. Inseamna studiul individual dar si o ampla deschidere spre diversitate si intelegere a multimilor infinite de tipologii, este expresie personala si un punct de vedere unic si personal, depinzand de la artist la artist. Dar cred ca portretele ce farmeca privitorul sunt acelea in care se suprapun diverse planuri, in care ai impresia ca patrunzi in interiorul subiectului, ca il deslusesti, ca incepi sa il cunosti.

Un portret cu adevarat bun este incredibil de greu de realizat, chiar daca pare simplu la prima vedere, apar tot felul de tentatii de interpretare a subiectului, de depersonalizare a acestuia, de interpretare lipsita de adancime si intelegere. In plus sunt o multime de factori pur tehnici care trebuie luati in seama, in clipa in care vrei sa portretizezi pe cineva.

artan

In cazul portretului, ca si in cazul oricarui alt tip de fotografie, conteaza aparatura, dar intr-o mai mica masura. Conteaza sufletul, talentul si intelegerea artistului. Se spune ca Jack London l-a contactat pe Arnold Genthe sa ii faca un portret cu urmatorul text: “Ärnold, cred ca ai un aparat de fotografiat extraordinar, trebuie neaparat sa mi-l arati, fotografile tale sunt superbe si cred ca un fotograf ca tine trebuie sa aiba o camera pe masura.” A fost putin dezamagit sa vada ca este vorba de o camera fotografica standard de studio pe format mare, dar mai apoi a fost incantat sa vada rezultatele sesiunii foto. Gente i-a replicat la auzul laudelor: ”Draga Jack, vroiam sa iti spun ca ti-am citit toate romanele si sunt minunate, cred ca ai o masina de scris ultraperfomanta!”

Portretele prezentate in continuare sunt din diverse sesiuni fotografice. Pe unii ii cunosteam, pe altii nu, dar am avut timp suficient sa ii observ ,sa ii descopar. Ramane sa judecati voi daca a iesit bine sau nu, pana la urma privitorul este cel care are ultimul cuvant.

Avand in vedere ca am primit mai multe intrebari legate de sedinte fotografice, le sugerez celor interesati sa imi scrie pe mail: danadrei.com@gmail.com Astfel putem discuta amanunte si sa stabilim detaliile necesare. 


Jucandu-ma cu Cohen

A mai trecut o zi, oricum nu conteaza… si daca viata ta e o frunza, ce folos ca pluteste pe ape. Cand am plecat dormeai somnul cel adinc, luminat de luna, gelos eram pe atingerea ei stralucitoare pentagrama. Eram iubiti mai mult decit acum, mai mult decit putin, mai putin decit atunci, eram cum nu am fost nicand niciunul dintre noi. Apoi ne-am aruncat in valul trecator si fara sa vreau te-am pierdut in ape adinci, umbrite de stanci si palmieri, stiu gindurile mele sunt de moda vechenu-i asa? Dar ce fericit sunt ca pot sa-mi oglindesc ochii in privirea ta, ce fericire!…caci iti pot spune toate acestea si astept un zimbet pe care nu il merit, ca o pasare in colivie simt zborul  incercarea de a fi liber…

Coboara linga mine, unde poti asculta tacerea si simti atingerea portocalilor pe trupul tau gol. Am atita dragoste sa iti daruiesc si atitea raspunsuri sa iti dau la intrebarile tale. Nici nu ai habar ce destept sunt! stiu Iisus a fost doar un marinar ce incerca sa descopere marea pe cand eu incerc sa o descopar in trupul tau, sa navigam impreuna in adincuri si adincul sa fie doar al tau… si al meu. Ploua pe trupul tau si soarele nu poate usca lacrimile mele. Floare deschisa esti tu, floare deschisa sunt eu, copil nevinovat cu gura cascata, mut in fata iubirii, ma incred in trupul tau stiind ca e perfect….

Am urmat drumuri pierdute, acoperite de praf si ceata, am iubit sperind ca te vei intoarce la mine, candela trista aruncata in raul de lacrimi si suspine. Intoarce-te la mine, poate stelele vor plange, poate nu, dar eu simt ca doar aici iti este bine si mie la fel. Niciodata nu am crezut ca vei pleca dar am sperat intotdeaune ca te vei intoarce. Sunt fericit, printre ingeri ma inalt,  mi-e frig dar mi-e atit de bine! Linistit ascult rasuflarea ta, sublim ritm alternind cu rasuflarea mea… mormantul e aproape, in umbra ne pindeste…

Femeia asteapta semnul meu, imbracata in albastru, copacii sunt verzi si totusi nu am primit nici o scrisoare de la tine si cutia de ciocolata e goala. M-am imbracat complet in alb sperind ca iubitul tau are un picior rupt dar nu, am gresit, se pare ca aripile mele nu au fost indeajuns. Ciocolata s-a terminat si cutia este goala iar acum nu mai am cu ce sa te ademenesc, vrajitoare mica! Speranta e desarta, o stiam din titlurile filmelor …. S-a sfirsit totul, ciocolata din cutie se scurge ince pe pulpele tale, senzuala amestecatura de gust si simtire….Vreau sa fiu liber, neatarnat intr-un cirlig de pescar batrin si nestiutor. Daca as avea putere, as spera la zile mai bune. Daca as avea mai mult curaj as crede in curajul de a fi liber, mai mult decit un fluture ce zboara neincetat. Da, da, iti jur ca incerc sa cistig un pic de curaj…


Sunt magarul…

Sunt un magar… Da, da, da… sunt un magar… cu urechi lungi, tare lungi, cu sosetute albe pe glezna groasa, cu picioare scurte dar puternice, am intiparit pe chip un ranjet batjocoritor, o privire isteata si din cind in cind scot limba la lume… doar asa sa ma distrez. Imi legan coada lunga, cu un smoc semet de par in virf, am blana cenusie si aspra, nu mi-e frig, dar nici cald, mi-e pur si simplu bine asa, in pielea mea de magar… impielitat. Ce sa mai spun altceva… imi place iarba si ma simt liber sa culeg si mere padurete, sa zburd, sa alerg fara stapin, fara griji, nu am capastru si nu ma astepata nici o teleguta in sura casei, nu am simtit niciodata biciul, recunosc sunt un pic salbatic. Cateodata stau la umbra unui stejar batrin din virful dealului golas si privesc lumea. Departe, atat de departe sunt de mine toate grijile si rahaturile vietii. M-am facut magar mare, vorba bunica-mii si chiar ca nu-mi pasa de nimic… iha-iha-iha…


Despre tarisoara mea

Astazi e ziua Romaniei. Tarisoara mea… Romania… o tara frumoasa, care are de toate, asa am auzit de ani de zile si asa s-a vorbit despre Romania dintotdeauna. Are mare, fluviu, ape si campii, dealuri si munti, paduri si livezi, ogoare si toate cele. Bogatii naturale, petrol, carbune, aur, gaze, ape minerale, are sau in mod sigur a avut de toate. Pe langa toate astea, care sunt bune si frumoase, are si oameni. Vreo douazeci si ceva de milioane. Adevarul este ca ar fi fost pacat, daca nu imposibil ca un asemenea taram de vis sa nu fie locuit. Dealtfel, cum spun cartile de istorie citite in scoala generala, multi au vrut sa cotropeasca tara asta frumoasa despre care va vorbeam. Dar tara era locuita. Si oamenii au dat foc la recolte, au otravit fantanile si s-au retras in munti pana ce hoardele de invadatori au plecat inapoi inselati de pustiul aparent. Noi romanii suntem neam pasnic, nu am incercat sa invadam pe nimeni, probabil ca suntem comozi, ca daca vroiam neaparat sa invadam pe cineva nu cred ca am fi avut probleme cu bulgarii, de exemplu. Glumesc, dar nu sunt departe de adevar. Suntem asa un popor de genul “lasa-ma sa te las”, definitia data de Ana Blandiana ca am fi un popor vegetal mi se pare cea mai aproape de adevar. Suntem genul de oameni care daca nu ne calca nimeni prea rau pe batatura, rabdam multe. Asam am indurat domniile fanariote, asa am rezistat sub Ceasuescu, nu ne-a fost bine, dar nici asa de rau incat sa facem ceva. Asa am rezistat de-a lungul timpurilor. Cu vorbe cum ar fi: “Capul plecat sabia nu il taie”, cu poeme reprezentative de genul Miorita, in care ne aratam neputinciosi in fata sortii si a mortii, asa rezistam si acum cand cei ce ne conduc ne fura fara nerusinare, indiferent de orientare politica. Toti sunt o apa si un pamant. Dar asa a fost dintotdeauna pe aici, asa e si acum si ne-am obisnuit. Si toleram situatiile de genul asta.

“Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Asta spunea Caragiale cu mult timp in urma. Daca inlocuim cifra 40 cu 20 citatul e perfect valabil in clipa asta.

La fel si gandurile lui Eminescu, din articolele sale: “Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.” Clar, nu? Parca e dintr-un articol de saptamana trecuta in care ne plangem ca avem probleme cu integrarea europeana din cauza Justitiei.

Si Cioran era dezamagit de pasivitatea si lehamitea romanilor, dar la el e scuzabil deoarece era un pesimist profund, dar cu toate astea, nu poti sa nu te regasesti in frazele sale: “Adevarurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind sa rapeasca omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înteleg sa te mîne fatalitatea individuala si interioara, dinamismul demonului launtric, dar este o deviere si o rusine antropologica sa-ti pui capul sub timp. Ne-a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune putin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui sa-l lichidam în fulgere. Pîna în sîmbure sa ne loveasca scînteierile lui.”

Asa ca nu pot crede ca se va schimba ceva in viitor, nu cred ca va aparea un adevarat iubitor de patrie care sa poate conduce minunatul popor, nu cred ca va fi mai bine dar nu cred nici ca va fi mai rau. Mai rau decat pe vremea lui Ceausescu nu are cum sa fie si am rabdat si asta. Cu stoicism. Asa ca inchei cu vorbele Marthei Bibescu: “În România, nimic nu are importanţă.”