PHOTO GRAPHIC BLOG

Necontenit se repeta totul

A fost o data si inca o data si alta data, dar nu ca niciodata ci doar ca de obicei, pe timpul cand totul se repeta dar se schimba neincetat, pe vremea cand femeia era femeie si barbatul barbat. Era o toamna tarzie cu iz indian, cu indrusaim revarsat pe covoare bogate si arome necunoscute. Poate era chiar iarna, dar era atat de blanda ca puteai jura ca e o primavara tarzie sau o vara venita pe neasteptat. Era unicul anotimp si totul era scufundat in liniste si melancolie.

In tara sperantelor desarte populatia crestea necontenit, cainii emigrati din timp aveau covrigi in coada si nimeni nu stapanea regatul dar toti erau stapaniti de sentimente contrarii. Ielele dansau pe strazi unduindu-si nurii si uluind trecatorii dansul era nebun si senzual, toti uitau de tot si de toate privindu-le. Aveau levantica prinsa in par si zambetul roz, fese rotunde si pline, maini delicate si lungi, mangaierile lor starneau zambete pierdute in amintiri nepretuite. Totul era rotund, calm si plutea peste tot o ceata linistita ce filtra lumina soarelui orbitor, visele oamenilor si respiratia padurii. Si toata frumusetea si necunoscutul se oglindeau in apa limpede a oceanului fara margini ce repeta si el miscarile molcome unduindu-si valurile precum dansul ielelor.

Apoi au fost rapite Sabinele. Mai intai una, apoi o a doua, mai frumoasa ca prima si pana sa se dezmeticeasca lumea au disparut cu toatele. A ramas doar dorinta de a le frange in brate, de a le simti carnea tare in mangaierea buzelor si gustul in suflet. Disparitia lor a adaugat o nota de melancolie in cantecul barbatilor murmurat la lasarea serii.

Din fericire toate femeile erau frumoase si barbatii plini de dorinta si incet, incet, Sabinele au ramas doar o soapta in gandurile ratacite. Tot asa s-a incalcit si firul Ariadnei, prin maldarele de lana de aur, Minotaurul ramanand nedescoperit, Afrodita statea in scoica ei ca o perla rara inca negasita si Alba ca Zapada dantuia inconjurata de sapte pitici. Dar alte dorinte, vise si fantasme le-au luat locul, asa pe nesimtite. In Taramul Desertaciunilor intotdeauna apar noi vise si dorinte, niciodata nu ai timp de regrete si nu e loc de pareri de rau. Dar pana la urma toate visele se destrama, nimic nu exista si totul e efemer. Pierduti in lumi paralele privim cu ochii goi necunoscutul ce va sa vie. Lipsiti de sperante respiram monoton si lumea se invarte cu noi in vartej, totul se repeta dar noi uitam ca lumea e mica si fara sfarsit.

2 responses

  1. Virginia

    … vise destramate dintr-un miraj ametitor!

    28/12/2011 at 9:38 PM

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s