PHOTO GRAPHIC BLOG

Posts tagged “copilarie

Cand eram eu mic

je suis tres sage

je suis tres sage

… zahar candel, bomboane de pom, ciocolata invelind un miez roz cu gust nedefinit, mirosul de lavanda al vestei bunicului si tigarea vesnic uitata intre degete, caprioara gonflabila de cauciuc, papusile insirate pe etajera din camera de la demisol ce mirosea a pivnita si mucegai, bicicleta pegas albastra cu cadrul pliant, ciresul din curte in care statea cocotat toata ziua, soneriile vecinilor apasate pe ascuns, hamsterii din borcan, fetele sapunite cu zapada, sania mare de lemn, manusile cu un deget legate dupa gat, sepcuta galbena de campion, genunchii zdreliti, leapsa pe ouate, semicursiera sputnik fara aripi pentru a avea un aer mai sportiv, sapunurile ascunse printre cearceafuri, ursuletul roz, imbracat intr-un combinezon bleu crosetat de bunica-mea, costumul de blugi croit de tata dintr-un halat albastru de doc muncitoresc, formele de construit castele de nisip, salteau gonflabila, nuiaua primita de sf. Niculae, caruciorul micut de tabla indesat cu jucarii, vioara construita tot din tabla, pe vremea aceea jucariile erau facute sa reziste, cohorte de copii trebuiau sa foloseasca aceleasi jucarii, napolitanele Danut, parizer cu ceai, ciocolata cu rom din pachetul tricolor – maro, bej, albastru, guma de mestecat colorata cu mina de creion, gumele chinezesti intens parfumate, stilourile chinezesti cu penita de aur… cand eram eu mic, era totul asa de simplu si de frumos.

trop petit encore


Bucuria de a ramane copil

Mi s-a spus de nenumarate ori ca sunt, sau am ramas copil. Prima oara s-a intamplat in armata, recunosc sunt un insubordonat, un rebel, nu imi place uniformizarea, nu accept sa mi se ordone ceva, nu pot suferii programul organizat si detest tot ce inseamna gloata, masa confuza si spirit de turma.

Mai aveam doar 3 saptamani de armata, facusem o boacana, ca de obicei, si un locotenent, care ma studiase in cele aproape 16 luni de incartiruire se-a uitat in ochii mei si exasperat a intrebat: “Soldat Andrei, tu cand ai de gand sa intrii in randul armatei?” Am zambit uimit si am raspuns senin: “tovarasu’ locotenent, credeti ca daca intr-un an si 3 luni nu a reusit armata sa ma lamureasca, o sa ma tampesc de buna voie in ultimele zile?”

thinking little girl

Apoi au fost iubitele mele, exasperate ca nu isi vor putea cladi viitorul alaturi de un tip asa aiurit si imprevizibil, unul pentru care viitorul e visare si calm, reverie si placerea momentului. “Vreau sa traim impreuna” un leit-motiv care aparea deseori in conversatiile de alcov… Da, dar viata mea e doar asa cum o vad eu, nu de alta dar e viata mea, nu m-am prefacut ca as fi un tip serios si preocupat de o oarecare cariera, nu am incercat sa mint si astfel sa insel asteptarile cuiva. Asa sunt majoritatea femeilor, probabil impinse de dorinta instinctiva de a crea si de a avea siguranta necesara acestei activitati, doresc masculi maturi, apti si dornici de munca si de asigurarea traiului. Ei bine eu nu eram asa, poate stiam atunci, poate mi-am dat seama mai tarziu, nu mai stiu exact. Cu toate astea, sunt un single father, imi cresc baiatul in felul meu si faptul ca e un copil bun si cuminte ma face sa sper ca a fi copil si a te bucura de frumusetea vietii nu-i un fapt atat de rau.

dan si luca

Au fost clipele, rare ce-i drept, in care am fost angajat, cred ca adunate nu au insemnat mai mult de 2-3 ani din viata mea, puse cap la cap. De cel putin de 15 ani sunt freelancer si nu depind de nimeni, nimeni nu imi dicteaza ordinea de zi, nu am nici un fel de program de respectat si nu dau socoteala nimanui. Au fost sefi nedumeriti de faptul ca nu pot ajunge la birou la 9 dimineata, ca eu cred ca daca ai chef la birou poti sa si dansezi, sa faci glume si sa te simti bine, ca mi se pare normal ca daca petreci cu cineva o mare parte din viata ta, persoanele respective ar trebui sa iti fie si prieteni de incredere, foarte apropiati. Apropo, v-ati gandit cat timp petreceti alaturi de colegii de servici si cat timp, treaz fiind, alaturi de familie? Nu ar fi normal sa va simtiti la birou ca in familie? Sa existe o aceeasi calitate a vietii? Asta in masura in care nu va simtiti mai bine la birou decat acasa, ca sunt valabile si astfel de situatii.

forever child

Ei bine, eu nu m-am simtit la birou cum as fi vrut sa ma simt intr-o familie, de aceea mi-am dat seama de timpuriu ca munca de angajat docil si frenetic in a indeplini indatoririle de servici nu mi se potriveste. Nu mi-o luati in nume de rau, e clar nevoie si de corporatisti de exemplu, mai ales in economia asta globala, dar nu e genul meu. Nu vreau sa imi asum responsabilitati, nu vrea sa decid pentru nimeni altcineva decat pentru mine, nu vreau sa fiu supus unor hotarari venite de sus, pentru ca mai sus decat mine, e doar o entitate nedefinita, denumita de unii Dumnezeu iar Dumnezeu, sau cine o fi acolo ascuns in infinint, nu cred ca are ceva impotriva mea.

Fosta mea sotie, a inteles dupa 18 ani ca viata e frumoasa, ca bucuriile mari sunt aduse de lucruri mici, ca nu un job iti da siguranta ci increderea in puterea ta de a supravietui, ca linistea vietii vine din impacarea cu tine insuti, ca daca nu joci nu castigi si acum suntem cei mai buni prieteni. La implinirea varstei de 30 de ani scriam in jurnalul meu: “… am vorbit uneori despre dorinta mea de a inceta orice activitate profesionala la 40 de ani…si am fost inteles gresit, toata lumea a crezut ca vreau ca de la 40 de ani sa nu mai fac nimic…ce timpenie…de fapt vreau sa incerc sa ma descopar, cred, ba nu, de fapt sunt sigur, ca exista ceva in mine, ceva mult mai profund decit cred ceilalti, decit cred eu insumi…” Am implinit 40 de ani de 2 ani si imi dau seama ca a fost cea mai benefica decizie din viata mea.

four boys

Copii frumosi nu mor niciodata, …ei traiesc undeva, ascunsi in noi si din cind in cind ies la iveala….sunt sfiosi, le este teama de manifestarile cretine ale majoritatii din jur, sunt totusi candizi si increzatori, ii poti vedea uneori intr-un zimbet jucaus ce ti-a aparut pe fata vazind picaturile mari de ploaie cazind de nicaieri ca un urias dus ceresc sau ii poti observa in licarul inocent din privire atunci cind te uiti in oglinda dupa o partida buna de plins…nu, nu…copilul din noi nu dispare niciodata atit timp cit nu ne dorim asta…si ar fi pacat….

Brancusi spunea ca murim odata cu copilul din noi, ei bine, eu ma simt foarte viu si fericit. Se joaca cineva cu mine?

danchildish


DESPRE FRUMUSETE SI DUMNEZEIRE

“Cel care e liber poate fi nebun, stupid, respingator, mizerabil, tocmai pentru ca e liber, dar nu-i niciodata ridicol. Are dimensiune ca fiinta.” Philip Roth

Despre frumusete si dumnezeire….destul de greu de vorbit despre, desi clar au multe in comun, cel putin in mintea celor care cred in amindoua.

De-a lungul vremurilor am incercat sa legam frumusetea de notiunea de divin, din simplul motiv ca ne-a fost greu sa explicam sentimentul care ne cuprinde in fata frumosului sau poate ca ne-a fost rusine sa recunoastem ca frumosul trezeste in noi sentimente si simtiri nu tocmai curate.

Centrii nervosi ai admiratiei si ai sexualitatii se afla undeva foarte aproape unul de celelalt, intre sinapsele aglomerate ale creierului nostru, de aceea ne este mult mai simplu sa explicam excitarea care ne cuprinde la aparitia frumosului in preajma noastra, printr-o prisma divina, care curata senzatia de dorinta ascunsa si vinovata.

Hm, vinovata? Poate, intr-o lume dominata de dogme si de intelesuri false pe care le-am mostenit asa, pur si simplu, o lume pe care nu ne mai obosim sa ne-o explicam, pe care ne multumim sa o luam ca atare.
Lumea noastra a devenit un fel de guma de mestecat deja rumegata indelung, ce nu mai are prea multa savoare si gust, de aceea ne simtim uneori falcile incleiate, fara sa intelegem de ce.


Frumusetea?… Este pretutindeni in jurul nostru, totul este dureros de frumos in clipa in care reusesti sa scuipi guma insipida pe care o mesteci absent…si deoadata….ca in fata unui miracol realizezi ce frumos este totul.
Ramine un singur pericol: sa nu o iei razna caci prea multa frumusete oboseste creierele noastre imbicsite de colbul zilelor monotone si de revelatiile divine cotidiene, poti rezista numai in masura in care esti constient ca, exact in clipa aceasta, te afli in rai.

Poate ca nu este chiar asa cum ti-ai imaginat, dar crede-ma, ceea ce stiai nu este decit un sentiment indus de clipa mortii a milioane de oameni inaintea ta, nu este nimic dincolo.
Frumusetea este doar cea de aici perceputa de simturile noastre bizare.

Ma gindesc uneori la zilele in care spiritul era liber, inainte ca acesta sa fie ingradit de falsa pudoare si conformism, inainte a aparea crestinismul si de a transforma paginul (vazut aici ca un om cu adevarat liber) intr-un om slab si nevolnic stapinit atit de usor prin puterea gindului.
De ce? Simplu, pentru ca oamenii liberi sunt puternici si trebuie stapiniti.
Si cum altfel o poti face decit inoculindu-le teama, transformindu-i in fiinte tematoare si sovaitoare in fata puterilor inexplicabile si a unui parcurs implacabil al vietii.

Sunt satul sa mai cred in notiuni abstracte, explicate balmajit de oameni slabi, ma supun frumsetii cu adevarat divine a credintei in mine… Eu, Dumnezeul meu…asa cum fiecare, constient sau nu, isi este, lui insusi, Dumnezeu…

“Ceva, cineva, un spirit ne urmarea pe toti pe toti prin desertul vietii si trebuia sa ne ajunga inainte ca noi sa atingem paradisul. Fireste, daca ma gindesc acum, stiu ca e moartea: moartea ne va ajunge din urma inainte ca noi sa ajungem in paradis. Singurul lucru dupa care tinjim toata viata, care ne face sa suspinam, sa gemem si sa suportam dezgustul de toate felurile este aducerea aminte a unei supreme fericiri pierdute, care probabil ca am simtit-o in pintecele mamei si care nu se va mai repeta (desi detestam acest gind) decit doar la moarte.” Kerouac… cuvinte legate de fericirea primordiala.

Cuvinte legate de fericirea pe care nu stim daca am trait-o vreodata dar pe care o simtim prezenta undeva, ascunsa in noi, din nefericire se pare, imposibil de atins. Oare nu este destul adevar in asta?
Kerouac a fost un om trist, in spatele tumultului si a iubirii de drumuri fara final, poate si in mine se ascunde tristete…de ce?…nu stiu…nu am nici un motiv…