PHOTO GRAPHIC BLOG

Posts tagged “viata

Despre treceri efemere

Lumea e nebuna si totul se invarte haotic. Timpul trece, se scurge printre degetele noastre rasfirate, suntem depasiti si ancronici. Traim in viteza, traim fara rost si profunzime, ne strecuram si alunecam printre bolovanii fiecarei zi ce trece inexorabil, inutil si fara sens. Stiam asta de mult, viata e minunata doar daca sti sa o traiesti cu adevarat. Iar asta se invata. Cu greu, cu efort, cu timpul. Sunt aici inca de la inceputuri. Au trecut ani peste mine si ma bucur sa pot spune asta. Totul este atat de simplu, atat de clar. Sunt aici inca de la inceputuri si de atunci am banuit ca viata e doar o trecere. Sunt in trecere si sunt atent. Incerc sa inteleg, sa simt, sa diger. Dar am sa trec. Cu sau fara folos, ma trec. Sunt doar in trecere. Pasind pe ici – colo, aiurea, fara vreo tinta anume strabat viata. Si ma las strabatut de ea.

artnude1

Am fost la o tiganca sa-mi ghiceasca-n ghioc norocul si sorocul… a cazut orbita la pamant, nemiscata cu ochii beliti si cu un ranjet pe buzele vinetii. Sunt aici ca sa fiu, inexplicabil si implacabil, am fost, vad si voi pleca. Am ratat o gramada de ocazii, am pierdut o multime de clipe importante, mi-a fost mai simplu sa stau intins privind rasaritul si risipindu-ma in frumuseti efemere. Nu am nevoie de probe si dovezi ale trecerii mele, stiu ca ma fost acolo, ca sunt aici si voi fi dincolo. Acum sunt aici de mult, de la inceputuri. Vezi tu, totul e atat de simplu, doar sa fi un pic atent la ce se mai intampla in jurul tau. Prezent, azi, aici, acum. Amintirile ajung la cimitir inaintea noastra. Uitam inainte de a fi uitati, amintirile se pierd inaintea noastra. Stiu ca unii dintre voi nu inteleg asta, sunteti prea tineri. Eu am vazut timpul trecand si am simtit scurgerea orelor intr-o clepsidra in care nsispul imi ajungea pana la gat.

artnude3

E cineva pe aici? Ma asculti? Nu ma intelege gresit nu ma plang, nici nu as avea de ce. Careva spunea odata, demult, ca suntem pe aici ca sa depunem marturie. O marturie vie a treceri de nicaieri catre niciunde. Marturia noastra nu are valabilitate intr-un univers infinit. Se pierde, transpare, dispare. Dar suntem aici, de ce? Nepasatori, indiferenti, aparent fericiti, cu surasul diminetilor tarzii pe buze si o oarecare nostalgie in privire. Suntem aici, de ce nu? Oricum vom ajunge cu totii in Rai, unde altundeva am putea ajunge dupa trecerea noastra pe aici?

artnude2


Raspunsuri la un mesaj privat

Nu ma supara ca imi scrii aici, inteleg, e lesne de inteles ca sunt ganduri foarte personale, dar cred ca blogul ar fi o mica, foarte mica ce e drept, posibilitate de a impartasi si altora experiente, trairi care poate i-ar face ma buni. Traim intr-o lume rea, agresiva, sufocata de propria traire. oamenii se lasa traiti, se lasa scursi intr-o palnie in care caderea e din ce in ce mai accelerata.

Nu te cunosc, nu ma cunosti, nu stim nimic aproape unul de celalalt sau poate stim prea multe si totusi gasim o punte pe care gandurile noastre se strecoara… oamenii ar trebui sa gaseasca posibilitati de comunicare, ar trebui sa realizeze ca o vorba inseamna ceva, un om inseamna ceva… Incepem sa murim in clipa in care ne nastem, a zis-o Cioran cred, dar el era pesimistul de serviciu al umanitatii… poate de aia ne dorim si ar fi indicat sa ramanem copii, asa sentimentul mortii l-am putea trata cu intelepciune copilareasca.

Mi-e greu sa vorbesc despre moarte, parintii mei au murit impreuna, intr-un accident de masina, dar asta era ce isi doreau, cu cateva saptamani mama a replicat simplu la afirmatia tatalui meu ca el va muri primul: Stai linistit ca noi murim impreuna. Tata i-a replicat “Nu avem noi norocul asta”. Mama stia, nu ca o sa moara impreuna, ci ca daca unul dintre ei va muri, celalalt nu va rezista singur si fara rost. Au avut noroc, au fost si sunt impreuna. Nu am fost bucuros, ar fi inuman sa fi fericit la moartea celor dragi, dar am fost senin si linistit. A fost asa cum isi doreau.

Nu am multe experiente legate de moartedecat cateva accidente mai mult sau mai putin grave, sunt usor insensibil la asta, pentru ca ma simt impacat… am slabit 30 de kilograme nu pentru ca as fi vrut sa traiesc mai mult ci pentru ca ma gandeam ca fiul meu ar suferi daca m-ar pierde. E prea crud. Ma simt impacat cu lumea, nu mi-am dorit un rol maret in istorie, nu ma consider o persona importanta, sunt un om banal care e fericit cu atat cat are, viata pentru mine e o scurgere placuta a unui timp daruit. Deci nu sunt un bun partener de dialog in acest subiect, sunt profan si aerian.

Vaga neliniste?… e tot ce simtim si nu putem sa explicam, e senzatia aia care… te macina si nu stii sa ii dai explicatie si rost. E ceea ce simti tu. E strigatul care iti vine pe buze dar nu il poti exprima. E miscare browniana care dintr-o data ti se pare ca are o logica. Si asta te nelinisteste. E haosul din ordinea prestabilita si e ordonarea haosului. E ceea ce simt eu. E ceea ce simte orice om care se opreste pentru o clipa, nemiscat inchide ochii si adulmeca, e ceea ce simte un animal de la poluri cand in departare se vad panzele unei corabii. Nu au de unde sa stie ce inseamna dar e ceva nou in lumea lor, ceva care vine de nicaieri si nu stie ce aduce. E destul de indepartat pentru a nu provoca nimic mai mult decat o… vaga neliniste. Persistenta senzatie… dar asta nu inseamna ca trebuie sa te abandonezi cand o simti, intotdeauna mai exista o speranta. La asta suntem noi buni, oamenii, la crearea de sperante. Si uneori are efect.

Si ultima intrebare… femeile din viata mea…. e greu de spus, fiecare interactiune, de orice natura te modifica, intr-un mod mai mult sau mai putin imperceptibil. Asa ca pot spune ca femeile din viata mea m-au modelat, fiecare si-a lasat amprenta, sensul in care materia s-a miscat. Important este ca am fost deschis si am incercat sa inteleg femeia. Ca am realizat ca e partea cea mai importanta din viata unui barbat, ca un cuplu este o fiinta, fie si pentru cateva momente.

Nu merita sa te omori pentru nimic in lume, nici macar din plictiseala, experienta e misto de trait pana la sfarsit, pana la urma nimeni nu garanteaza ca am mai avea o sansa sa o luam de la inceput. Cam atat.

 


Viata redusa la absurd cotidian

Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar duce la absurd. Definitie DEX

Da, uneori ne traim viata acceptand absurdul, intr-o regula impusa de necesitatea demonstrarii adevarului pe care doar noi il stim. Suntem gata sa facem lucruri ilogice incercand sa demonstram contrariul. Viata noastra se reduce la absurd. Presupunem ca viata e plina de probleme, de incercari si intreprinderi anevoioase, rezultatele sunt presupus nesatisfacatoare, ne indoim de iubire, de fericire, de liniste si frumusete, toate astea cu speranta ca in cele din urma vom afla ca nu am avut dreptate. Traim cu iluzia ca ne inselam, ca toata nefericirea noastra autoimpusa va fi dintr-o data spulberata de un eveniment neasteptat dar sperat.

Ne cladim fericirea, linistea si seninatatea pe presupuneri intunecate si nefericite. Presupunem ca nu suntem iubiti, dar asteptam sa ni se dovedeasca contrariul. Presupunem ca nu avem noroc in viata dar ne dorim sa castigam la loterie. Presupunem ca suntem bolnavi si vulnerabili dar asteptam afirmatia medicului ca pleznim de sanatate. Presupunem ca suntem singuri pe lume, dar inebunim de placere cand suna telefonul de ziua noastra.

Efort, consum nervos si lupta in zadar cu supozitiile sumbre pe care asteptam ca altcineva sa le risipeasca. Vrem ca din afara noastra, in conditii misterioase si necunoscute sa vina solutiile problemelor pe care noi le-am construit in mod fals, reducand frumusetea vietii la absurdul indoielii si al necredintei in noi. Nu ar fi mai usor sa traim simplu si frumos? Sa credem in noi si in puterile noastre? Sa incercam sa folosim in loc de metoda reducerii la absurd metoda celor trei simple, de exemplu?