Estoril vazut de Blaga
Nu stiu daca stiti dar Lucian Blaga a fost atasat cultural in Portugalia. A locuit bineinteles la la Lisabona, dar a stat o prerioada si in Estoril. Eliade a stat cativa ani in Cascais intr-o casa la doua strazi de casa in care am stat pana de curand. De data asta apelez la Blaga pentru a va ajuta sa intelegeti si inchizand ochii sa vedeti locurile astea…
Casele cresc în pădurea de pini
albe sau ca şofranul
lucind pe coline.
Mai potolit oceanul
mîngîie locul sorin.
Largul prieşte nălucilor line.
Cu crestele-n arc, doar bătrînii palmieri
se mai leagănă încă
întîrziaţi în furtuna de ieri.
Îmbrăcată în zîmbet şi aur
Cora brodează
subt oleandri, subt alungitele foi.
Timpul ce iese din casă,
cît de uşor l-ai putea prinde iar
să-l reţii cu un fir de mătasă.
Aceasta e pacea. Pace, în care
creşte imperiul
ceresc printre noi.
Ëstoril”din volumul Nebănuitele trepte (1943)
Incercand sa il intelegi pe John Malkovich
Ok, imi place Malkovich. E un tip viu, e un tip care incearca sa se descopere, e un personaj care se cauta cu sau fara regizor. E expresiv si isi cunoaste meseria. Dealtfel actoria e o stare de spirit la el. Asemenea personajelor din epoca renascentista, a luminilor si a iluminarilor, traieste intr-un spectacol permanent. Are curajul sa se joace cu el insusi, cu imaginea sa. Viata sa pare un joc. Aparitia lui face, parca, parte dintr-un joc. Atent studiat si corectat de regizorul Malkovich, omul Malkovich interpretat de actorul Malkovich apare printre oamenii obisnuiti. Ca in scena epocala din “Being John Malkovich” in care toata lumea dintr-un restaurant avea fata lui si rosteau la nesfarsit pe un ton comun doar: Malkovich. Are curajul sa se joace si cu publicul sau, sa ii depaseasca asteptarile sa i le confirme sau chiar sa insele asteptarile. Dar simti ca este un om viu. Complex, alambicat, usor nevrotic dar aflat sub efectul unui autocontrol atent, zambind profesional sau sincer, este intotdeauna el: Malkovich.
Sau poate e doar un personaj creat de el insusi, intr-o magistrala operatiune de branding in care omul devine produsul ce ni se arata int-ro diversitate de forme, dar in esenta acelasi. Citesti in ochii lui nervozitate, bunatate, duiosie, dar si perversitate si sclipiri viclene, zambetul uneori ii e superior si infatuat, alteori duios si melancolic, cateodata malitios si neincrezator, alteori vesel si fericit. te poate privi tamp cu ochii lui usor sasii, iti poate zambii neindemanatic dar tot simti ca in spatele acestei aparente se ascunde o fiinta inteligenta si atenta la tot ce i se intampla. Uneori e moale si lenes, dar cuvintele ii sunt taioase si neiertatoare, alteori explodeaza in crize de nervi, scapat parca de sub control si poate deveni inspaimantator.
A jucat in roluri epocale, dar are curajul sa incerce si drumuri nestrabatute de altii, cel putin de calibrul lui, chiar cu riscul de a o da in bara, asa cum s-a intamplat de curand cu opera-teatru “The Giacomo Variations” care a repurtat numeroase insuccese (daca imi e permis sa spun asa), incepand cu festivalul de film din Sydney de anul aceasta. Dar are curajul sa incerce, asa cum spuneam la inceput si asta il defineste ca un om viu, care isi asuma riscuri. Altfel cum ai putea sa si reusesti? Erorile sunt trepte in gasirea caii castigatoare, nu poti sa ai succes fara a incasa din cand in cand si cate o lovitura.
Iti da impresia, ba mai mult, te face sa simti cu convingere ca ai in fata un om liber. Un om care are curajul sa isi asume riscuri. Un actor de cele mai multe ori stralucit, pasionat de arta, de moda si eleganta, care deseneaza (deloc incantator, ce-i drept, dar conteaza ideea) modelele hainelor ce apoi apar desavarsite in cadrul prezentarilor de moda, pentru ca, poate nu stiati, este si un creator de moda, isi deseneaza propriile costume, si de cativa ani apare pe scena defilarilor de moda cu brand-ul Uncle Kimono, in plus, daca ati fost atenti la hainele sale din filme, cred ca va dati seama ce bine arata produsele casei. L-am privit in filme, l-am privit in realitate, l-am privit in timpul prezentarilor de moda si il privesc in continuare, incercand sa il inteleg. De ce? Pentru ca simt ca e un tip misto.
The photographic portrait and a little more
Have you really looked at the face of the one in front of you? Or at the image of the one near you? At the face of a stranger? At your mother’s face … really, for how long haven’t you seen her face and haven’t not realized that there were several additional wrinkles? You tried, I am convinced, to read on your boss’s face if he is happy or not at the phrase you just said. Or you tried to read in your lover’s eyes if they are indeed glowing when they see you. You probably noticed the visible evil on the face of lady who collects taxes, the aggressiveness behind your car when the traffic lights is not even green. Have you seen kindness in your grandmother’s eyes when she gave you a jar of jam and you had recognized ashamed that anyway you had taken one from the pantry when she didn’t looked? Have you seen your mother’s sad smile when you said that you certainly pass on to her home next week?
Well, if you saw something, if you paid attention to the moment of sincerity of expression, if you caught for a second the man behind the appearances, you managed to do a portrait. Because after all, the portrait is an image. In case of a photo, a picture of a moment. One moment when you have captured something of the man in front of you. I know, that if you attended a photography class, you have been told that the portrait is about light and shadow, scholar construction and studied attitudes, that you have to say everything about the topic in a single photo, that you have to capture the look and that under the nose it should be a well-placed and balanced triangle of shade.
All well and good, clearly you need light else otherwise you don’t see the portrait, you have struggled to arrange hair not to shadow, the makeup was flawless, the man was smiling because you told him a hundred times, but have you thought to try to capture more than a mask? Technique is needed to a great extent, but not far enough. The magazines, especially the fashion ones, are filled with portraits that are perfect from the technique point of view, but don’t awake any feeling in us.
I think when you make a portrait, it must be the one of the person’s, that’s clear, but it should also be about the person. It’s not enough to say “oh, you have blue eyes”… I think you have to read something inside those eyes so blue. That’s because in a portrait you should capture feelings that you can send through photography. Because the man in front of you is not a plastic doll, but a man who loves, hates, suffers, thinks, dreams, jokes, laughs, a man alive. Yes, after all the portrait is a photo about a person alive. A human being.
But not only… the portrait, as Richard Avedon says, is about you, the one who takes pictures. The viewer, after a brief study of the photo, asks himself: what does the photographer wanted to capture here, what was he trying to convey? Yes, a portrait talks about the photographer, speaks about the way he understands the person in front of the camera, about his ability to penetrate beneath the surface and his opinion of the man caught for a second, it finally shows us what the photographer felt regarding a face and trying to understand what is behind it.
A portrait (except self-portrait, of course) is a work in two, raising our mind and (it would not be bad all) in our soul, thoughts about what we see in the picture and about the one who did it. Because the photographer must answer, before starting to work, to the so coherent and simple Picasso’s question: Are we to paint what’s on the face, what’s inside the face or what’s behind it?
Despre nemiscare in fotografie
Imi place sa fotografiez statui. Imi place sa fotografiez lucari de arta, dar in mod special imi place sa fotografiez statui. Te vei intreba de ce oare imi place tocmai asta. Fotografia este prin excelenta o arta statica. E o secunda surprinsa in fluenta nemiscarii. O clipa inghetata. Statuia este nemiscarea vie, este o clipa surprinsa in inghetarea permanenta, este o fotografie tridimensionala si independenta de scurgerea timpului. Combinand cele doua nemiscari, ale sculpturii si ale fotografiei, am impresia ca pot sugera miscarea. Eu asta simt, nu stiu ce simti tu.
Privitorul isi poate imagina, macar pentru o clipa ca este fotografia unui volum in miscare, un corp cald ce vibreaza si traieste. Fotografia unei statui este reprezentarea unui “act nemiscat”, cum bine definea antropologul Nadia Seremetakis intr-o lucrare dedicata simturilor in modernitate. Expresivitatea nemiscarii este data de unghiul de fuga al imaginii, de punctul in care privitorul se plaseaza, toate acompaniate de puterea fiecaruia de a isi imaginea urmarea unei scene pe care a vazut-o doar pentru o fractiune de secunda. Priveste fotografia pentru o clipa, inchide ochii si incearca sa iti imaginezi miscarea urmatoare. Daca ai reusit sa vizualizezi urmatoarea miscare totul curge de la sine. Totul devine viu si plauzibil. Fotografia unei statui e doar impietrirea unui corp viu redat miscarii de o fotograma.
Andre LEPECKI, un alt antropolog, sustine ca: “nemiscarea nu face altceva decit sa initieze subiectul intr-o relatie diferita cu temporalitatea. Nemiscarea actioneaza la nivelul dorintei subiectului de a inversa o anumita relatie cu timpul si cu anumite ritmuri corporale. Adica, a te implica in nemiscare inseamna a te implica in experiente diferite de percepere a propriei prezente in cimpul fortei istoriei.”
Uneori, privind fotografii diferite ma intreb cine e mai viu, omul sau statuia, unde e adevarul miscarii si realul nemiscarii? Cat de vii suntem fiecare dintre noi, cat de mult lasam sa transpara dincolo de noi din noi?
Fotografiile sunt ale lucrarilor sculptorului mexican Jorge Marin
Mircea Ciobanu, Constantin Brancusi, demonii si ingerii
Am vazut acum aproape 15 ani (14.06.1997), un documentar despre Mircea Ciobanu si faptul ca inca mai imi aduc aminte de el si ma preocupa, denota ca am fost impresionat. Nu doar reportajul in sine, bine realizat dealtfel, cit mai ales personajul, despre care stiam prea putine la vremea aceea. Ciudat, foarte ciudat, un amestec nebun de arta, mercantilism, trairi interioare profunde si materialism, amestec de elemente total antagonice si nefiresti pentru a fi laolalta.
A cunoscut Gloria si Decaderea dar culmea, le-a trait in acelasi timp, ca o ingemanare a raului cu binele, a infringerii cu Victoria… in infringere victorios…
E adevarat, a trait ca un vultur, dar tare mi-e teama ca a trait ca un vultur intr-o gradina zoologica, demn, maret dar nimic mai mult decit un exponat, destinat privirii si admiratiei in cusca si nu in zbor, acolo, in inaltul cerului, unde ar fi fost intr-adevar de neatins. Fara sa vreau, poate doar din cauza exilului, am incercat sa fac o comparatie cu Brancusi… ce diferenta!
Cata apropiere de puritate gasesti in viata Maestrului, cita piosenie si apropiere de arta pura, de esenta, ce amalgam de senzatii si sentimente. Cred ca, spre deosebire de Ciobanu, Brancusi a trait doar partea buna a lucrurilor, asta in primul rind datorita interpretarii artei ca o reprezentare a credintei profunde ce salajuia in interiorul sau.
Brancusi by Man Ray 1933
Cred, asemeni lui Ciobanu, ca in aproape fiecare dintre noi se afla demonul raului, dar unii stiu sa-l indeparteze, altii nu, depinde doar ce influente se manifesta mai puternic asupra ta. Cred ca arta, adevarata arta, nu poate fi creat in scopuri mercantile, comerciale, arta este asa pentru ca asa trebuie sa fie, nu trebuie murdarita chiar in originea ei, in izvorul inspiratiei, caci daca asa gindesti, respectiv ca vei crea ceva doar pentru a fi vindut bine, deja rezultatul, sa-l numim aici “falsul obiect de arta”, este pingarit.
Atunci arta ta, fara a-ti da macar seama, poarta pecetea demonica a raului, a murdariei in care cu totii ne afundam pe zi ce trece, tot mai adinc. Cred ca Ciobanu a simtit raul in profunzime, ca o pedeapsa, desi nemeritata intr-o asemenea masura.
Oricum, acest documetar a reusit sa ma impresioneze, am descoperit o poveste, caci acum totul este o poveste, profunda si incarcata de simboluri si rosturi ascunse, care m-a facut sa gindesc. Iar asta, trebuie sa recunosti, nu-i rau deloc.
Un articol des pre viata tumultoasa a lui Mircea Ciobanu, puteti gasi si aici!
Portretul fotografic si ceva in plus
Te-ai uitat cu adevarat la chipul celui din fata ta? Sau la chipul celui de alaturi? La chipul unui necunoscut. La chipul mamei tale… chiar, de cat timp nu ai mai privit obrazul ei si nu ai realizat ca au aparut cateva riduri in plus? Ai incercat, sunt convins, sa citesti pe chipul sefului tau daca e multumit sau nu de fraza pe care tocmai ai rostit-o. Sau ai incercat sa citesti in ochii iubitei/iubitului, daca intr-adevar stralucesc plini de iubire la vederea ta. Ai observat probabil rautatea vizibila pe fata cucoanei care iti facea serviciul de a incasa plata impozitelor, agresivitatea celui din spatele tau, care la semafor claxoneaza ca un descreierat desi inca nici macar nu e verde. Ai vazut bunatatea din ochii bunicii tale can i-ai multumit pentru borcanul de dulceata si ai recunoscut spasit ca oricum mai luasesi unul din camara cand nu era atenta? Ai vazut zambetul trist al mamei cand i-ai spus ca sigur vei trece pe la ea si saptamana viitoare ?
Ei bine, daca ai vazut asa ceva, daca ai fost atent la clipa de sinceritate a expresiei, daca ai surprins pentru o secunda omul din spatele aparentelor ai reusit sa faci un portret. Pentru ca pana la urma, portretul e o imagine. In cazul fotografiei, o imagine de o clipa. O clipa in care ai surprins ceva din omul din fata ta. Stiu, peste tot, in cazul in care ai frecventat un curs fotografic, ti s-a spus ca e vorba de lumini si umbre, de constructii savante si atitudini studiate, ca trebuie sa spui totul despre subiect intr-o singura fotografie, ca trebuie sa surprinzi privirea si sub nas sa fie un triunghi de umbra, bine amplast si echilibrat.
Toate bune si frumoase, clar ai nevoie de lumina caci altfel nu se vede portretul, te-ai chnuit sa asezi parul sa nu dea umbre, machiajul era impecabil, omul zambea pentru ca asa i-ai spus de o suta de ori, dar te-ai gandit sa incerci sa surprinzi altceva decat o masca modelata mai mult sau mai putin mestesugit ? Tehnica este necesara in buna masura, dar nu este nici pe departe suficienta, sunt pline revistele, de moda in special, de portrete care sunt perfect realizate dar nu trezesc nici o tresarire in noi.
Cred ca atunci cand faci un portret, acesta trebuie sa fie al persoanei asta e clar, dar mai trebuie sa fie si despre persoana respectiva. Nu e indeajuns sa zici : vai ce ochi albastrii are !….. cred ca mai trebuie sa poti si citi ceva in ochii aia albastrii. Asta pentru ca intr-un portret poti sa surprinzi stari pe care le transmiti prin intermediul fotografiei. Pentru ca omul din fata ta nu e un manechin de plastic ci un OM. Un om care iubeste, uraste, sufera, gandeste, viseaza, glumeste, un om VIU. Da, pana la urma potretul este o fotografie despre un OM VIU.
Dar nu doar atat, portretul, asa cum spunea Richard Avedon, este si despre tine, cel ce fotografiezi. Privitorul, dupa o scurta studiere a fotografiei se intreba : Oare ce a vrut fotograful sa surprinda aici, oare ce a incercat sa transmita ? Da, un portret vorbeste si despre fotograf, vorbeste despre felul in care a inteles persona din fata camerei, despre capacitatea de a patrunde dincolo de suprafata, ne prezinta parerea lui despre omul surprins prêt de o clipa, pana la urma ne arata ce a simtit fotograful privind un chip si incercand sa inteleaga ce se ascunde in spatele acestuia.
Un portret ( cu exceptia autoportretului, bineinteles) este o lucrare in doi, trezind in mintea si nu ar fi rau si in sufletul nostru, ganduri legate atat de ceea ce vedem in fotografie cat si despre cel ce a realizat-o. Pentru ca el trebuie sa raspunda inainte de as se apuca de treba la intrebarea formulata atat de coerent si simplu de Picasso : Are we to paint what’s on the face, what’s inside the face, or what’s behind it?
Avand in vedere ca am primit mai multe intrebari legate de sedinte fotografice, le sugerez celor interesati sa imi scrie pe mail: danadrei.com@gmail.com Astfel putem discuta amanunte si sa stabilim detaliile necesare.
In fuga, prin Romania
Si a fost si Romania, cu bune si rele, asa cum era de asteptat. Doar cateva zile in care am reusit sa parcurg vreo 2800 de km, multa oboseala si alergatura, caldura mare si multe de rezolvat. Dar am intalnit oameni frumosi, am avut si clipe linistite, am petrecut seri alaturi de prieteni vechi pe care nu ii mai vazusem de mult si am cunoscut oameni placuti cu care de-abia astept sa ma reintalnesc.
Am redescoperit pentru a nu stiu cata oara Clujul si mi-am dat seama cat de diferit e de sordidul Bucuresti, am avut o mica expozitie in orasul minunat din inima Transilvaniei si am vizitat pentru prima oara Fabrica de Pensule, un loc unde mi-am dat seama ca si in Romania creatia si oamenii creativi pot sa isi gaseasca un loc comun din care ideile pot tasni mai puternic si mai vizibil. Oare de ce nu exista un asemenea loc si in Bucuresti? Poate oamenii sunt de vina… In Lisabona exista doua astfel de locuri, unde artistii si micile companii creative impart spatiile unor vechi fabrici semi-abandonate, o initiativa demna de toata lauda, atat timp cat se stie, artistii nu dispun de prea multe fonduri pentru a inchiria ateliere. Si cred ca nu trebuie sa mai spun ca atmosfera de acolo era atat de placuta, energia era puternica si simteai febra creatiei la tot pasul.
cluj
Expozitia a fost intr-o cafenea din centrul orasului, lucrarile aratau destul de bine pe pereti si stiu ca a fost vazuta, cel putin de prietenii mei, ceea ce e important pentru mine, am vandut trei lucrari, iar posesorii lucrarilor sunt oameni frumosi, ceea ce ma incanta, pana la urma lucrarile mele sunt copii mei si mi-e drag sa stiu ca au ajuns langa oameni buni. Restul lucarilor sunt in Bucuresti acum si voi anunta la momentul potrivit locul in care vor putea fi vizionate life.
Intre timp am ajuns si la emisiunea lui Lucian Mandruta, Nimic Important, ocazie cu care l-am reintalnit pe Vali Barbulescu, cunoscut ca DJ, dar si un fotograf talentat si pasionat, preocupat mai ales de fotografia de moda si portret. Pe Vali l-am descoperit ca fotograf acum vreo 2 ani, cand organizam evenimente de moda (Fashion Wednesday) si la fiecare editie, alaturi de designeri de moda, era invitat si un fotograf sa isi expuna lucrarile. Am fost incantat sa descopar in Vali un tip atent la detalii, capabil sa surprinda detalii snezuale si pline de culoare, o fotografie dinamica si plina de viata. Dealtfel, va puteti convinge si voi vizitandu-i site-ul .
bucharest
Una peste alta, a fost o mica escpada fructoasa, despre care am sa mai vorbesc si in zilele urmatoare, ideea e ca probabil voi mai avea cateva expozitii in Romania la toamna, deci sunt toate sansele sa ma intalnesc cu toti cei cu care nu am reusit zilele astea.
Despre critica, in general…
Nu accept critica.
Da, pot spune ca asta este o idée mai veche de-a mea, am avut discutii indelungate cu mai multi prieteni de-a lungul vremurilor.
Asta este parerea mea, si nu ma refer la criticile ce mi-ar putea fi aduse la lecturarea acestui text de exemplu, nu ma refer la cel ce m-ar putea critica in vreun fel pe mine, personal, ma refer la critica in general.
Din punctul meu de vedere nu poate exista cineva care sa-mi impuna norme in a aprecia o opera de arta, fiecare simte arta asa cum poate, asa cum sufletul sau simte, nu poate veni cineva cu o cu totul alte structura sufleteasca si intelectuala, sa-mi spuna “prietene, nu vezi ca nu-i nimic interesant in tabloul asta?”
De fapt, totul se reduce la acceptarea acestor pareri din snobism, e usor sa spui da, sunt de accord, asa este, decit sa incerci sa intelegi tu insuti despre ce este vorba, oricum este bine sa te situezi pe aceeasi pozitie cu majoritatea condusa ca o turma de mesianicul si atotstiutorul critic.
Ba mai mult, in cazul in care il citezi si-l sustii, poti capata intr-o clipa increderea adeptilor acestuia si vei fi un tip modern acceptat unanim, intr-o clipa.
Nu…parerea mea este ca arta este un fenomen mult prea subtil si totodata sublim, suprem chiar, pentru a fi judecat de un simplu semen de-al nostru, poate ingerii sau chiar dumnezeu sa aiba ceva de spus in legatura cu asta.
Oricum, eu unul nu pot fi de accord sa-mi dicteze cineva parerile sale si mie sa nu-mi ramina altceva de facut decit sa accept fara sa cricnesc o parere de cele mai multe ori falsa sau nefondata.
Arta se simte, nu se explica.
