Lucian Ban & TUBA Project la Lisabona
Am avut ocazia sa ma reintalnesc zilele trecute, la invitatia lui Gil Mihaiu (directorul Institutului Cultural din Lisabona) cu Lucian Ban, un mare artist, un om de o calitate si delicatete ireprosabile. L-am cunoscut la Cluj si am fost fericit sa il ascult si aici, in Portugalia, ba mai mult, sa il am ca invitat la deschiderea expozitei mele de sambata. Lucian a concertat pe scena salii de concerte a Muzeului Oriente, intr-o formulta americana, reunita sub titulatura: TUBA Project.
Formaţia a fost fondată la New York, în urmă cu un deceniu, de către pianistul Lucian Ban şi saxofonistul Alex Harding, avându-l ca „star” pe tubistul Bob Stewart. Lucian este primul jazzman român afirmat pe scena atat de importanta a New-York-ului. Din activitatea lui, merită reţinute colaborările cu muzicieni notori, precum Barry Altschul, Sam Newsome, Mat Maneri, Mark Feldman, Tony Malaby, Ralph Alessi, Abraham Burton, Nasheet Waits, Jorge Sylvester, John Hébert, Brad Jones, Badal Roy ş.a. Pianistul, compozitorul şi aranjorul născut şi format în România şi-a manifestat creativitatea atât în cadrul formaţiilor sale newyorkeze – “Tuba Project”, “Elevation”, “Asymmetry” -, cât şi prin ambiţioase lucrări de anvergură, concepute ca sinteze între ethos-ul muzical românesc şi spiritul universalist al jazzului: “The Romanian-American Jazz Suite” şi “Enescu Re-Imagined”.
Iata ce spune Gil Mihaiu, intr-un articol recent ( Cotidianul) despre acest proiect jazzistic:
“Tuba Project” propune o muzică exuberantă, vitală, policromă, ferm ancorată în solul tradiţiilor jazzistice afro-americane, într-o originală mixtură cu inserţii provenite din spaţiul latinităţii orientale. Din punct de vedere stilistic, se poate vorbi despre o expresie rafinată a eclectismului postmodern, reunind elemente de avant bop, blues, groove, surprinzătoare întorsături de frază din estetica lui Thelonious Monk, dar şi asimetriile ritmice şi prospeţimea percepţiei acustice de sorginte carpato-danubiană. Rezultă un spectacol de ferventă comuniune între muzicieni şi spectatori, o autentică celebrare a virtuţilor jazzului. Pe lângă virtuozitatea lor individuală, componenţii cvintetului excelează şi în materie de interacţiune în cadrul procesului de improvizaţie pe viu. Nu e de mirare, având în vedere briantul credit artistic de care dispun: Bob Stewart este “reformatorul tubei”, care a reuşit să aducă greoiul instrument în prim-planul actualităţii jazzistice, conferindu-i supleţe şi relevându-i expresivitatea. Lista colaborărilor sale are aspectul unui Hall of Fame: Charles Mingus, Gil Evans, Carla Bley, David Murray, Taj Mahal, Dizzy Gillespie, McCoy Tyner, Arthur Blythe, Freddie Hubbard, Don Cherry, Nicholas Payton, Wynton Marsalis, Charlie Haden, Lester Bowie…
La rându-i, Alex Harding străluceşte prin alte două instrumente din zona registrului grav – saxofonul bariton şi clarinetul-bas. Nici colaborările sale nu sunt mai prejos (doar că marcate de cele vreo două decenii diferenţă de vârstă faţă de Stewart): Yusef Lateef, Julius Hemphill, Muhal Richard Abrams, Craig Harris, Lester Bowie, Frank Lacy, Hamiet Bluiett, Oliver Lake, Greg Osby, David Murray Big Band, Sun Ra Arkestra, B.B. King…
Formaţia e întregită prin contribuţiile, la fel de însufleţitoare, ale lui Bruce Williams / sax alto (cu stagii în faimoasele “World Saxophone Quartet”, “Count Basie Orchestra”, “Roy Hargrove Group” sau “Lincoln Center Jazz Orchestra”) şi Derrek Phillips / baterie (maestru al percuţiei, acompaniator al cântăreţei Norah Jones, apropiat al saxofoniştilor Joshua Redman şi Sam Newsome etc.).
Unora le place jazzul…
Inainte de a citi randurile de mai jos, cred ca nu ar fi rau sa dai play melodiei de mai jos… asa….acum, lectura placuta!
Hm, ce tinguitor rasuna saxofonul in noapte, pe deasupra acoperisurilor,parca pierdut undeva printre blocurile anoste, ce imperechere ciudata de visare melancolica si joc de cuburi haotic raspindite, ca o rana deschisa printre putinii copaci ramasi neatinsi de trecerea timpului si vitregia vremurilor… iar pianul, ei bine pianul, puteam sa jur ca isi picura notele undeva in spatele meu, le simteam atingindu-mi ceafa si apoi, transformindu-se intr-un suvoi subtire si racoritor, imi dadea fiori alunecind pe sira spinarii…
Ce senzatie, ma cuprinde cu fiori, chiar si acum, cind doar imi aduc aminte… norocul meu era mingierea calda a contrabasului ce parca ma imbratisa, imi inconjura umerii protector si ii simteam vibratia adinc, pina in virful degetelor desfacute, parca pentru a apuca aerul…iar totul era completat de alunecarea lenesa, asa, inceata si fara graba, a unor pensule micute pe alamuri bine lustruite… totul era lent si usor balansat, intr-un ritm de swing ademenitor, plin de promisiuni si intelesuri ce nu imi mai vin acum in minte, dar atunci mi se parea totul atit de simplu si normal, de la sine inteles…
Auzeam cuvinte ce nu erau rostite, poate nici macar gindite, ci venite de undeva de dincolo de mine, de dincolo de constientul cotidian, in care traim ca niste fraze aruncate in banal. Iar cuvintele imi rasunau in urechi dar nu incercam sa le inteleg, cu toate astea le simteam adinc in mine, incarcate si profunde. Acum este suficient sa inchid ochii, sa imi las miinile usor de-a lungul corpului, sa dau capul pe spate si imi pot aduce aminte totul… atit de clar, atit de adevarat, incit nici nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca mai sunt acum sau atunci…
Mda, pina la urma totusi, amintirea nu este pina la urma ceva obiectiv… totul depinde de interpretari de moment… in plus, ce banale sunt cuvintele atunci cind incerci sa vorbesti despre muzica! Cum sa poti explica torentul de sunete ce iti disloca bucati mari de suflet si le ia cu el, la vale, intr-o cadere din ce in ce mai accentuata undeva, in necunoscut? Nu sunt cuvinte destul de puternice sa descrie macar o nota insignifianta, un do sau un re minor, de ce nu chiar si un fa, pe care pina si diapazonul il poate reproduce fara greutate, cling! si gata….
Spune-mi un singur cuvint care iti poate da aceeasi senzatie ca o nota bine luata, chiar si la un pian uitat undeva intr-un colt si aparent nefolositor… crede-ma nu exista inca acele cuvinte care sa iti picure sunete dulci acolo, sti tu… in suflet, nu-i asa?
